restituie marfa, Pandele propuse o chetă. În cele din urmă, plictisit, Marin scoase o bancnotă de trei lei şi îi făcu semn să ne lase. Sachelarie o prinse de mână:

— Ai un pol de la mine dacă îmi ghiceşti în palmă.

Fata se smuci şi, eliberându-se, dispăru pe uşă, bodogănind.

— Pentru jumătate din sumă îţi spun eu tot, se oferi Pandele.

— Nu, zău! făcu Dorneanu, întinzându-şi palma. Ştii să ghiceşti?

— Bineînţeles. Ghicesc trecutul, prezentul şi viitorul. În ceea ce te priveşte, trecutul ţi-l cunoaştem, prezentul îl ştim cu toţii, cât despre viitor... Uite, domnule, unde era craiul! Pică cu aşternut, Dorneanule!

— Serios? Se vede aşa ceva în palmă?

— Pe onoarea mea! Se vede clar. Pat de fier, pătură cazonă şi gratii la fereşti.

Dorneanu îşi retrase mâna înjurând. Uitase bunele sale maniere. Eu însă n-am uitat că la întoarcere, în tren, acelaşi Pandele susţinea că Dorneanu n-ar fi în stare să comită nici cea mai neînsemnată contravenţie. Să-şi fi schimbat între timp părerile? Sachelarie, îşi oferi palma, surâzând

— Zi! Dar să te ferească sfântul să-mi citeşti aceeaşi istorie, că stricăm prietenia. Hai, dă-i drumul!

Abordând o mină serioasă, Pandele îi cercetă palma cu atenţie.

— Ei?

— Interesant! Foarte interesant? Acum înţeleg în sfârşit norocul tău la cărţi. Scrie aici o poveste despre cineva care ştie să aranjeze al naibii de bine fulurile.

— Altceva nu mai scrie? se interesă Marin.

Sachelarie se supără de-a binelea.

— Sper că-i una din glumele tale obişnuite; deşi asemenea afirmaţii nici măcar în glumă nu se fac. Îşi turnă un pahar de şi îl goli fără protocolul obişnuit.

Pandele ridică din umeri, zicându-mi:

— E rândul dumitale, căpitane.

— E rândul meu să fac aceeaşi remarcă. Sper că e o glumă. Ar fi de tot hazul, zău aşa, să mă vadă şeful îndeletnicindu-mă prin cârciumi cu asemenea practici. Dacă treaba te amuză, încercă la dumnealui.

— Marin refuză scurt.

— Sunt convins că nu-l amuză. Şi ca să pună capăt discuţiei schimbă subiectul: Mult o să mai bem din poşirca asta? Ospătar! O sticlă de coniac!

Cum "prietenii" erau puşi pe chef, mă pregăteam să plec. Privirea mi-a fost atrasă de apariţia unui individ, prost îmbrăcat, cu o pălărie pleoştită pe cap şi un topor la subsuoară, care ezita în cadrul uşii. Se hotărî în cele din urmă şi, trecând prin dreptul meu, îmi făcu un semn imperceptibil cu ochiul, apoi se îndreptă spre tejghea.

"Cine naiba o mai fi?" Privindu-l atent, era cât pe-aci să izbucnesc în râs.

Tăietorul de lemne, care acum număra cu grijă câteva monede legate într-o batistă, pentru o cinzeacă de drojdie, era... locotenentul de miliţie Dornea.

Intervenţia lui Pandele mă izbi ca un ciocan în moalele capului.

— Ei, taică! Ia de aici un pahar de ţuică. Om necăjit, căpitane. Bate, săracul, tot oraşul pentru o bucată de pâine.

Oare îl recunoscuse?

 

 

Capitolul XVIII

EXERCIŢII DE LOGICĂ

 

— Te ascult, căpitane!

Eram pentru a treia oară în biroul colonelului Tunsu după întoarcerea mea din concediu.

— În ultima sa declaraţie, începui eu, Vasiliu susţine că prima întâlnire cu Mircea Ionescu a avut loc în anii copilăriei. L-a văzut în câteva rânduri însoţit de un marinar. Primul lup de mare "în carne şi oase" a reţinut în mod firesc atenţia lui Vasiliu, copil pe atunci. După douăzeci şi cinci de ani, tabloul din locuinţa lui Ionescu un marinar cu barbă, mustaţă şi lulea îi declanşează spontan imagini de mult uitate. Vasiliu remarcă asemănarea dintre omul din fotografie şi gazdă, adăugând că i-a văzut cândva plimbându-se împreună pe strada copilăriei sale, strada "Fără Nume". Ionescu contestă vehement, afirmând că marinarul nu-i este tată, că nu-l cunoaşte şi că abia cu opt ani în urmă a călcat pentru prima oară în Bucureşti. Ulterior, tabloul a dispărut, Mircea Ionescu justificând că ar fi fost reclamat de o rudă îndepărtată. De altfel, continuai, din discuţia cu doamna Ionescu reiese clar că Vasiliu spune adevărul.

Magnetofonul se afla alături, iar banda care înregistrase întreaga convorbire cu tânăra văduvă fusese fonotecată, reţinând pasajele care ne interesau.

I-am dat drumul. Glasul blând, catifelat al femeii se auzi timid:

— "Acolo atârna un tablou cu fotografia unui marinar. Asemănarea dintre Mircea şi omul din fotografie..."

— După cum vedeţi, tovarăşe maior, doamna Ionescu confirmă declaraţia lui Vasiliu referitoare la dispariţia portretului. În acelaşi timp, nu-şi poate explica desele plimbări ale soţului ei pe strada "Fără Nume".

— După Vasiliu, reflectă colonelul, preferinţa lui Ionescu pentru această stradă începe încă din copilărie.

— Mi-aş permite să adaug, intervenii eu, că acum douăzeci şi cinci de ani, primele plimbări pe aceeaşi stradă le-a făcut însoţit de un marinar. Un marinar a cărui existenţă în viata sa, Ionescu o accepta şi o respingea.

— Să vedem de ce-o respingea. Ce era, sau ce devenea compromiţătoare relaţia marinar - Ionescu, ori faptul că acesta din urmă a fost văzut pe o anumită stradă? Să procedăm prin eliminare. Aparent, s-ar zice că totul pledează pentru prima ipoteză. Ştim doar că Ionescu s-a lepădat de omul cu barbă, mustaţă şi lulea. Totuşi, îi păstrează fotografia în casă, pe perete, ba mai mult, este afectat când aceasta dispare. Concluzia?

— Concluzia se impune: Ionescu respinge orice legătură cu marinarul numai atunci când cineva afirmă că au fost văzuţi pe o anumită stradă. Aşadar, compromiţătoare devine orice legătură cu strada respectivă.

— Compromiţătoare, periculoasă sau de nedorit, pentru că are sensul cel mai larg. De ce nu dorea să se ştie că acum douăzeci şi cinci de ani a trecut, de câteva ori, pe strada "Fără Nume"?

— Pentru a nu fi amestecat în cine ştie ce întâmplare petrecută în cartier.

Am retractat imediat

— Explicaţia cade. În asemenea situaţie, firesc era să nu mai calce pe acolo niciodată. Ori lunea trecută Ionescu a fost văzut, în câteva rânduri, pe aceeaşi stradă.

— Atunci?

— Înseamnă că pe strada "Fără Nume" se află "ceva". Ceva căutat şi de altul, sau alţii.

— Ai început bine. Continuă! mă încurajă colonelul.

— "Ceva" care poate fi controlat dacă mai există sau nu... O casă, o grădină... A! Înţeleg! Acum înţeleg. Tatuajul! Desenul prin tatuaj indică locul de pe strada "Fără Nume" unde se află acel ceva.

Am deschis blocnotesul la pagina unde doamna Ionescu reprodusese desenul tatuajului.

Colonelul