— Fără îndoială, desenul reprezintă determinarea unui obiect, sau a unui loc faţă de alte obiecte sau locuri. Priveşte! Sunt şase şiruri de câte douăzeci de puncte, dispuse relativ simetric. Un singur punct este înlocuit cu semnul X.

— Îmi permit să vă amintesc, tovarăşe colonel, că doamna Ionescu a reprodus desenul din memorie, precizând chiar că nu ştie numărul exact al punctelor.

— Nu are importanţă pentru ceea ce încercăm noi să deducem. Aşadar, semnul X precizează locul sau obiectul căutat. Un loc sau un obiect, în funcţie de alte aproximativ o sută douăzeci de locuri şi obiecte asemănătoare.

— Asemănătoare?!

— În mod cert. Dacă locurile sau obiectele, care-l încadrează pe cel căutat, ar fi deosebite, desenatorul era obligat să le indice prin alte semne, spre a uşura munca celui ce urmează să ajungă la obiectiv.

— Aş avea o remarcă, tovarăşe colonel.

— Dă-i drumul.

— Presupunând că eu am ascuns ceva în grădină, unde, să zicem, sunt o sută douăzeci de repere formate din pomi, movile şi tufişuri. Mi-e suficient să însemnez locul în funcţie de celelalte fără a preciza natura reperelor.

— Perfect adevărat, cu condiţia ca dumneata să fi făcut însemnarea.

— Credeţi că tatuajul de pe şoldul lui Ionescu a fost făcut de altcineva?

Colonelul Tunsu comandă două cafele, una fără zahăr, cealaltă numai cu o linguriţă îmi reţinuse preferinţa aşteptă până când ceştile fură aşezate pe birou, apoi zise

— Mărturiseai zilele trecute că ţi se pare neobişnuit procedeul de a nota ceva prin tatuaj. Tot dumneata ai conchis că în felul acesta se excludea posibilitatea de a pierde înscrisul. Câţi ani avea Mircea Ionescu când a fost zărit pe strada "Fără Nume"?

— Dacă în zilele premergătoare crimei împlinise 34, înseamnă acum douăzeci şi cinci de ani avea 9.

— Admiţând că plimbările de atunci şi cele de acum slujesc aceluiaşi scop, şi noi am căzut de acord, în mod logic, la 9 ani Ionescu căpătase toate datele problemei. Cum împrejurările nu favorizau apropierea de ţintă, aminteşte-ţi raţionamentul dumitale, intervine problema timpului. Într-un viitor apropiat sau îndepărtat, după cum observăm foarte îndepărtat, Mircea Ionescu trebuia să găsească clipa prielnică. Se pune întrebarea: Pe ce-i însemni unui copil locul acelui ceva, ca să nu-l uite, sau să nu-l piardă?

Lucrurile începeau, în sfârşit, să se clarifice.

— Înseamnă că plimbările de acum douăzeci şi cinci de ani, am conchis, nu aveau alt scop decât să-i întipărească copilului, în memorie, împrejurimile, eventual curtea sau casa cu pricina.

— Exact! Aşadar, cel care i-a lăsat lui Ionescu desenul era obligat, având în perspectivă scurgerea multor ani, să-i precizeze natura reperelor, dacă bineînţeles reperele sunt diferite. Bun! Hai să vedem ce-ar putea fi acel "ceva". Am căzut de acord că desenul reprezintă un loc, sau un obiect în funcţie de alte locuri sau obiecte. Ca să ne fie mai uşor, contopim locul cu obiectul şi-l numim obiectiv. Alături de Ionescu, pentru cucerirea obiectului, intră în competiţie şi omul nostru. Stahia, ca toţi marii infractori, s-a specializat de mult într-un anumit domeniu: relicve, obiecte de artă şi bijuterii vechi. Aşadar, "obiectivul" începe să capete o tentă de vechime.

— Aş adăuga, am intervenit, că în toate cele trei dicţionare folosite de Ionescu sunt subliniate un grup de cuvinte din aceeaşi familie: pietre preţioase.

Dicţionarul german găsim subliniat şi cuvântul aur.

— Limpede! Problema: cum a ajuns criminalul în posesia informaţiei cu privire la "obiectiv" nu interesează deocamdată. Să rămânem credincioşi obiceiului de a urma drumul cel mai scurt între două puncte, mai ales că acest drum, după cum ai băgat de scamă, conţine date suficiente. Mai interesantă mi se pare istoria cu dispariţia tabloului.

Deşi cred că şi aici e mâna omului nostru spera, probabil, că prin cercetări îndelungate şi amănunţite va ajunge la desenul cu pricina nu este exclusă intrarea în competiţie a concurentului nr. 3.

— Asta ar fi culmea!

— Oricum, notează-i ipoteza!

Îşi aprinse o ţigară, urmărind cu interes flacăra brichetei.

— Mă întreb, făcu colonelul, ce l-ar fi putut împiedica pe Ionescu, timp de peste douăzeci şi cinci de ani, să se apropie de obiectiv. Cunoşti strada "Fără Nume"?

— Am trecut pe acolo chiar astăzi. Câteva instituţii, sediile a trei ambasade, şi în rest case particulare.

— Ambasade şi instituţii, reluă colonelul. Iată câteva locuri greu de răscolit!

— Într-adevăr, nu-l văd pe Ionescu, un Ionescu fricos şi laş, forţând intrarea unei ambasade sau răscolindu-i grădina.

— Aşadar, urmează linia dreaptă, căpitane! Astăzi am fost informat de secţia de paşapoarte că grupul de prieteni, inclusiv Ionescu şi Vasiliu au depus actele încă de acum două luni pentru o călătorie în apus. Am sugerat să le fie eliberate, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ştii când are loc plecarea? Peste trei zile.

— Ce ordonaţi, tovarăşe colonel?

— În primul rând să se tripleze urmărirea criminalului. În al doilea rând să se supravegheze strada "Fără Nume", deşi, aşa cum îl cunosc.

Sună telefonul. Colonelul ridică receptorul, ascultă, apoi spuse:

— Bine. Întoarceţi-vă la omul nostru şi aveţi grijă să nu-l mai scăpaţi din ochi! Ai înţeles foarte bine, locotenent Dornea!

Închise.

— Du-te în strada Poenari, 26. Profesorul Iorgulescu a murit în împrejurări care dau de bănuit, cu atât mai mult cu cât acum două zile omul nostru a fost văzut pe aceeaşi stradă.

Capitolul XIX

LACRIMI GRĂITOARE

Albă şi pătrată, cub imaculat aruncat în mijlocul unei grădiniţe îngrijite, vila profesorului Iorgulescu părea sora geamănă a celorlalte imobile din Strada Poenari. Dintr-o coastă ţâşnea neaşteptat faţă de simetria perfectă a construcţiei o terasă ca un sertar deschis, graţie acestui artificiu arhitectural, cubul de gheaţă câştigând farmec şi căldură.

Ne primi unul din oamenii noştri, trimişi de ofiţerul de serviciu. În holul mare, boltit, o scară interioară asemenea unui mese uriaşe ducea la etajul superior.

O femeie în vârstă stătea incomod pe un taburet, în poziţia caracteristică oamenilor simpli care, intimidaţi, ocupă un sfert de scaun, sugerând astfel inconştient provizoratul şi dezacordul lor faţă de o situaţie neplăcută. De altfel, cum ne văzu se ridică în picioare, răsucind nervos un nasture de la bluză.

— E femeia de serviciu a profesorului, ne şopti sergentul. Cam slabă de minte.

Urcarăm scara. Dormitorul era o