cameră spaţioasă, cu mobilă joasă, de culoare deschisă, amplificând senzaţia de lărgime. Un goblen enorm a-coperea peretele din faţa patului. Goblenul şi un vas mare de un roşu intens aşezat jos pe parchet, singure, biciuiau colorând austeritatea albă a interiorului.

Alături, în baie, în cada plină cu apă, se afla cadavrul palid al profesorului. În palma deschisă avea o rană.

Echipa care ne însoţea se puse pe treabă. Intrară în funcţiune aparatele de fotografiat, dispozitivele de iluminat, peliculele adezive pentru ridicarea urmelor de mâini, trusa medicului legist.

Aparent, nimic nu tulburase ordinea desăvârşită care domnea în toată casa, iar cele câteva mobile împrăştiate cu gust prin ungherele dormitorului, neclintite, păreau să confirme această impresie. Din prag observam animaţia din jurul cadavrului, şi în aşteptarea opiniei medicului legist reflectam că este foarte posibil să nu fie vorba despre o crimă. La urma urmelor, profesorul era un om în vârstă, iar faptul că un criminal preferă să se plimbe pe o anumită stradă nu exclude eventualitatea unei morţi naturale în acelaşi perimetru. Am coborât în hol, intenţionând să pun câteva întrebări menajerei. Ca şi mai înainte, femeia stătea chinuit pe o bucăţică de scaun şi, văzându-mă, se sculă, ca împinsă de un resort. Avea ochi goi, lipsiţi de expresie, ori poate albastrul lor spălăcit le răpea orice consistenţă. Erau ochi muţi, ermetici, ca nişte obloane în spatele cărora nu puteai ghici ce se petrece. Doar zvâcnetul buzelor şi nările palide trădau o stare de frământare lăuntrică.

— De când lucrezi la profesorul Iorgulescu?

— De două săptămâni.

Cu un oftat adânc, îşi destinse spatele rigid.

Avea o voce neaşteptat de puternică, surprinzătoare pentru trupul acela puţintel, voalată, uşor răguşită; o răguşeală specifică, explicată doar de boală cronică sau de fumatul intens.

— Aşteptai pe cineva?

— Nu, se apără ea, eu? Ferească Dumnezeu.

Sergentul Pană pătrunse în încăpere, însoţind un bărbat la vreo 60 de ani, masiv, foarte înalt, îmbrăcat cu multă grijă.

Faptul că în locul menajerei îi deschisese uşa un lucrător de miliţie îl speriase şi nu încerca de loc să-şi disimuleze neliniştea. Îşi plimba ochii prin hol, căutând ceva, ori pe cineva.

L-am măsurat pe noul venit, fără să rostesc vreun cuvânt. Descumpănit, acesta riscă un bună-ziua înghiţit pe jumătate.

— Îl caut pe profesorul Iorgulescu, începu necunoscutul. Nu ştiu.

— Profesorul Iorgulescu a murit! L-am întrerupt, lămurind brutal lucrurile dintr-un bun început şi observând atent reacţiile vizitatorului.

Am crezut pentru o clipă că muntele din faţa mea avea să se prăvale. Aşa crezu şi Pană, care, cu un gest prompt, împinse un fotoliu la îndemâna necunoscutului. Dar omul nu căzu; se nărui doar înlăuntrul său, umerii i se pleoştiră, iar hainele îi deveniră dintr-o dată prea largi. Se aşeză cu greutate, în timp ce cu gesturi automate îşi căuta ţigările prin buzunare.

Declanşasem un atac direct, frontal, cedând unui impuls nedefinit. Metoda este eficace, dar nu lipsită de riscuri, împrejurările concrete putând confirma oportunitatea ei.

Vizitatorul scoase în cele din urmă un portţigaret elegant, cu monogramă de aur. Reuşii să descifrez un M.I. artistic înlănţuite. La un semn discret, Pană luă femeia, încremenită în nemişcarea sa, şi părăsiră holul.

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Mă numesc Ion Mihăilescu, medic primar la Spitalul de boli contagioase nr. 5. Profesorul Iorgulescu este...

Se opri brusc în faţa unui gând care-i crispă trăsăturile. Reluă cu oarecare greutate:

— În sfârşit, era prietenul meu cel mai bun. Sunt copleşit. Mai îngână, parcă, sfiindu-se: De ce-a murit?

— Nu suntem încă în măsură să vă dăm vreo informaţie, am spus pe tonul cel mai sec şi oficial cu putinţă.

Mă întrebam de unde răsărise şi ce amestec o fi având în toată istoria asta? Părea sincer tulburat, iar cu degetele frământa spasmodic braţele fotoliului.

— Pot să-l văd? ocolii răspunsul.

— Trebuia să vă întâlniţi azi cu profesorul Iorgulescu?

— Nu în mod special. Eram doar în trecere. De altfel, ne-am văzut şi aseară.

— Şi? Vă rog să continuaţi.

— Nu pot să ascund că m-a izbit la el o oarecare nelinişte. Era distrat şi nervos. Suntem prieteni de peste patruzeci de ani. N-am avut niciodată secrete unui faţă de celălalt. Era firesc, am urmat împreună liceul şi facultatea. Timpul a transformat comunitatea de gusturi şi preocupări într-o prietenie trainică. Ultimele cuvinte le rostise cu emoţie. Cum astăzi trebuia să plec într-o delegaţie peste hotare am trecut aseară pe la el ca să-mi iau rămas bun. Improvizasem o mică petrecere şi chiar de la primul pahar mi-am dat seama că Radu e preocupat de ceva, că ceva îl frământă.

— Bănuiesc că l-aţi întrebat ce anume.

— Nu a fost nevoie. Ştiam că o să-mi spună fără să-l întreb şi, într-adevăr, după multe ezitări, mi-a povestit o întâmplare cu totul neobişnuită, aproape neverosimilă. Acum zece zile... Dar mai întâi trebuie să vă pun la curent cu o anumită perioadă din viata lui. În timpul războiului, Radu a fost arestat de Gestapo şi trimis într-o uzină subterană.

Devenii foarte atent.

— Unde?

— Undeva, în munţii Făgăraş. Spre sfârşitul războiului, nemţii au aruncat uzina în aer. Mulţi ani Radu a crezut că e singurul supravieţuitor.

— Interesant!

Remarca îmi scăpase fără să vreau.

Doctorul se ridică străbătând îngândurat odaia, apoi, rezemându-se de cadrul ferestrei, continuă:

— Acum câteva zile, prietenul meu l-a reîntâlnit pe unul din deţinuţii cu care împărţea celula.

Eram numai ochi şi urechi. Ceva îmi spunea că mobilul celor trei crime se ascunde aici. Doctorul îşi umezi buzele, apoi spuse:

— Radu i-a amintit atunci despre întâia lor cunoştinţă, însă omul din faţa sa a contestat cu vehemenţă, susţinând că se înşeală.

— Unde s-au întâlnit?

— În curtea unei instituţii cu care colabora. Îmi scapă numele.

— Continuaţi! Poate că prietenul dumneavoastră într-adevăr se înşelase.

— Aceeaşi remarcă am făcut-o şi eu. Radu a acceptat presupunerea, dar nu înţelegea în nici un chip ce căuta acelaşi om, în aceeaşi noapte, prin faţa casei sale. Se sculase un ceas sau două după miezul nopţii şi întâmplător şi-a aruncat ochii pe fereastră. Strada fiind puternic luminată, nu i-a fost greu să distingă trăsăturile fostului său tovarăş de celulă. O clipă mai târziu, omul dispăruse.

— Când s-a întâmplat asta?

— Acum zece zile. Reţin data, pentru că a doua zi Radu a fost victima unui accident,