sau poate a unei tentative de crimă. Aştepta împreună cu alţii să traverseze strada, când, deodată, cineva care venea în fugă l-a îmbrâncit pe caldarâm. Cei din apropiere au avut prezenţa de spirit să-l tragă repede înapoi, aşa că s-a ales doar cu câteva zgârieturi.

— A văzut cine l-a împins?

— Nu. Nici el, nici cei care îl înconjurau.

Făcu o pauză. Trase cu patimă ultimul fum şi stinse ţigara, strivind-o îndelung de marginea scrumierei.

— Concluzia dumneavoastră?

— Vă mărturisesc că am privit lucrurile cu destulă uşurinţă. Radu muncise enorm în ultima vreme. Era literalmente epuizat. Nu intenţiona să se odihnească cu adevărat decât după ce va fi sfârşit de scris ultima pagină. Ştiam că e surmenat şi i-am atras în repetate rânduri atenţia să se menajeze. De cele mai multe ori, suprasolicitarea intelectului dă naştere la anxietăţi, obsesii, care se manifestă prin dispoziţii inegale, idei fixe, sau teamă nejustificată. Pacientului începe să i se năzare, sau cum se spune în popor, să i se căşuneze din senin. De aceea n-am luat prea în tragic relatările lui. Pentru că s-a plâns şi de insomnii, i-am prescris câteva barbiturice inofensive în doză minimă. Radu a împăturit reţeta cu oarecare ironie. Nu era de loc convins că i se năzare. L-am sfătuit să se adreseze miliţiei.

— De ce?

— Am făcut-o mai mult într-o doară. La drept vorbind, nu puteam contesta un oarecare coeficient de bizar în întreaga poveste. Prea multe coincidenţe, gravitând în jurul aceluiaşi fenomen, converg, de obicei, spre un adevăr care nu e întâmplător. Mă îndoiam însă de realitatea acestor coincidenţe. Radu, la care descifram primele simptome ale asteniei, putea lua drept certe nişte simple impresii. Când l-am sfătuit să sesizeze organele miliţiei, am făcut-o şi cu oarecari intenţii curative.

—Adică?

— Împărtăşirea unor astfel de necazuri unui for competent linişteşte în general. Încerci o senzaţie de uşurare, de parcă ai azvârli o parte din povara pe care o duci singur. Creşte substanţial sentimentul de securitate. Dormi altfel când ştii că sectoristul se plimbă la colţul străzii.

— Cum a primit profesorul Iorgulescu sugestia dumneavoastră?

— Urma să vă telefoneze cât de curând.

— Spuneaţi că azi-dimineaţă trebuia să părăsiţi ţara. Ce s-a întâmplat.

— Da, trebuia să plec la un congres medical care se ţine la Londra. Nişte formalităţi în legătură cu referatul ce urmează să-l susţinem ne-a amânat plecarea cu trei zile. Ieşind de la minister am trecut pe la Radu. N-aş putea să vă explic de ce. Poate am fost mânat de o presimţire... Oricum, nu mă aşteptam la o crimă.

— Ce vă face să credeţi că este vorba de o crimă?

— Prezenţa dumneavoastră aici ar fi un prim indiciu, replică Mihăilescu. Dacă mai adaug şi temerile lui Radu... Radu mi-a descris individul ca pe un tip deosebit de periculos, fără scrupule. Se înfiora doar evocându-l. Din păcate, am pus totul pe seama surescitării sale.

Îl ascultam pe Mihăilescu, dar gândurile mi se întorceau cu încăpăţânare la zilele, lunile, poate anii petrecuţi de victimă, sub pământ, undeva în Făgăraş.

Mă întrebam în ce împrejurări ajunsese profesorul acolo, ce drame îngrozitoare se vor fi consumat şi care sunt firele misterioase ce leagă tragediile neştiute şi îngropate acum mai bine de douăzeci de ani de moartea lui Iorgulescu.

Doctorul Mihăilescu tăcu, tamponându-şi fruntea asudată.

— Profesorul nu şi-a justificat repulsia faţă de individ? Încercaţi să vă amintiţi!

— Nu. Toată povestirea lui a fost incoerentă, vorbea când despre cele petrecute acum douăzeci de ani, când despre evenimentele din ultimele zile. Încerca cu tot dinadinsul o analogie şi excludea categorie posibilitatea unei coincidenţe. Nici eu n-am insistat. Am considerat că nu are sens în starea în care se afla.

— Înţeleg.

— Mi-aş permite o sugestie: cred că ar fi bine să-i cercetaţi biroul. Avea obiceiul, încă din şcoală, să ţină un jurnal. N-ar fi exclus să găsiţi ceea ce vă interesează.

Asta da, era într-adevăr o idee. La urma urmelor, un om care notează cu conştiinciozitate orice, chiar şi coordonatele lipsite de importanţă ale unei zile banale (nu ţi se poate întâmpla zilnic ceva formidabil) este imposibil să nu fi descris deîndată ce-a avut posibilitatea, măcar în rezumat, cele întâmplate în împrejurări atât de deosebite.

M-am ridicat în picioare, semn că întrevederea noastră luase sfârşit. I-am mulţumit, luându-mi îngăduinţa să-l mai deranjez.

 

*

 

Relatările doctorului Ion Mihăilescu erau de maximă importanţă. În declaraţia lui faptele concrete erau puţine. Tentativa de crimă prin îmbrâncirea lui Iorgulescu în faţa unui tramvai mi se părea fantezistă şi prea riscantă. În acelaşi timp, semăna foarte puţin cu "stilul" de lucru al omului meu, ale cărui combinaţii, frizând precizia matematică individului îi plăcea să rişte, recurgând uneori la soluţii disperate, ţinând să epateze prin ingeniozitate şi îndrăzneală, la care adăuga o oarecare doză de umor cinic.

Aşteptam cu nerăbdare constatările medicului legist şi ale specialiştilor noştri, care urmau să determine cauza şi condiţiile morţii profesorului.

Trebuia căutat jurnalul, şi aceasta fără întârziere. Nu puteam stabili corelaţia între cele petrecute acum douăzeci de ani şi evenimentele ultimelor săptămâni. Purtătorul căror secrete îngrozitoare a fost Iorgulescu, de-a plătit cu viaţa? Şi în ce chip misterios se leagă oare destinul său de al celorlalte două victime Ionescu şi Vasiliu? Char dacă m-am angajat pe o pistă falsă, asociind în mod artificial fapte străine unul de celălalt?

Fumul de ţigară plutea în încăpere, căzând în straturi groase pe mobile şi obiecte. Îl simţeam apăsându-mi umerii. Am deschis larg ferestrele. O dată cu aerul proaspăt pătrunseră în odaie dangăt de tramvaie, strigătele şi exclamaţiile unor puşti care jucau fotbal pe un teren viran din apropiere, un glas cu intonaţii specifice, automatizate — Borcane, sticle goale cumpăăăr...

Sergentul Pană deschise uşa:

— Maria Cioarec, femeia de serviciu, preciză el, citind nedumerirea pe figura mea, întreabă dacă poate să plece acasă.

— Adu-o aici!

Maria Cioarec se strecură în odaie, făcu câţiva paşi şi se opri nehotărâtă, mutându-şi centrul de greutate de pe un picior pe celălalt. Lumina îi cădea pe faţă necruţătoare, scoţându-i crud în evidenţă paloarea nesănătoasă. M-au reţinut din nou ochii decoloraţi, imobili, privind cu fixitate neînsufleţită de obiect.

— Maria Cioarec, câţi ani ai?

— Cincizeci şi patru, acum la Crăciun.

— Căsătorită? continuai eu şirul întrebărilor.

—