— Spuneai că lucrezi aici de două săptămâni.

— Da, mai înainte am fost la un tovarăş doctor. Au fost mulţumiţi de mine, şi dumnealui şi doamna, dar era casa grea, cu copii mulţi, mai ţi-neau şi nişte cumnaţi... Nu mai sunt nici eu tânără. Când am auzit de domnul profesor Dumnezeu să-l ierte c-are nevoie de o menajeră, am venit la dumnealui.

— De unde ai ştiut că profesorul are nevoie de o femeie de serviciu?

— M-a învăţat o vecină să cumpăr gazeta. Am citit anunţul şi am venit la domn' profesor.

— Te-ai angajat internă? Mina opacă a femeii mă făcu să, completez: Dormi noaptea aici, sau ai o cameră în oraş?

— A! se dumeri femeia. Da, dorm aici, la domnul profesor, în odăiţa de sub scară, dar am şi căsuţa mea, în Rahovei.

— L-a vizitat cineva aseară?

Femeia se gândi o clipă.

— Da, a fost domnul acela gras care a plecat!

— Pe la ce oră?

— Păi să fi fost vreo opt ceasuri. Pe la zece s-a dus. Am servit după aceea cina, dar domnul profesor n-a luat decât un pahar cu lapte.

— Deci după plecarea doctorului Mihăilescu nu l-a mai văzut nimeni, am spus, vrând să precizez, o anumită situaţie.

Femeia ridică neputincioasă din umeri:

— De, eu aşa ştiu.

— Dumneata la ce oră te-ai culcat?

— Am strâns în bucătărie, am făcut cafea pentru domnul profesor, şi m-am culcat. Cred că era unsprezece.

Telefonul sună. Instinctiv, femeia întinse mâna să ridice receptorul. I-o luai înainte. După o pauză de câteva secunde, un ţăcănit uşor aduse tonul.

— Aşteptai vreun telefon? am întrebat-o intrigat.

— Nu. Cine să-mi dea mie telefon? se căină.

Ceva, în toată această atitudine defensivă, pe care Maria Cioarec n-o abandonase de la începutul discuţiei, ceva, nedesluşit încă, începuse să mă irite. M-am surprins la un moment dat pândindu-i modulaţiile vocii. Cu pas elastic, fără zgomot, Dornea intră în hol. Se aşeză pe un taburet pitic, care, sfidând orice legi ale rezistenţei nu se nărui. Femeia îl privi scurt. I-am cerut să-mi povestească în amănunt cum descoperise de dimineaţă cadavrul lui Iorgulescu.

— Venisem din piaţă, începu ea. Am lăsat cumpărăturile la bucătărie şi am urcat scările spre dormitor să văd ce face domnul profesor. Nu încep curăţenia decât după ce pleacă dumnealui. Am bătut la uşă, dar n-a răspuns. Am intrat. Uşa de la baie era deschisă. Atunci l-am văzut.

Femeia îşi acoperi ochii cu mâinile, ca şi cum s-ar fi aflat din nou în faţa cadavrului.

Dornea îmi atrase atenţia. Era foarte agitat, şi-mi făcea tot felul de semne. Să se fi întâmplat ceva? Parcă împrumutând starea de spirit a lui Dornea, Maria Cioarec deveni extrem de nervoasă. Clătina capul de la stânga la dreapta şi-şi frângea mâinile, apucând de câte un deget şi trăgându-l cu nădejde în lături, în timp ce cu degetul gros făcea pârghie. Încheieturile cedau, pocnind oribil, ca şi cum cineva din cameră ar fi spart nuci.

"Ce dracu, au înnebunit cu toţii?"

În sfârşit, Dornea îmi întinse un bileţel. M-am stăpânit să nu sar de pe scaun. "Asta-i femeia din Cişmigiu. Pe omul nostru l-am pierdut."

Eram descumpănit. Mă aflam în faţa unei complice, şi în mod legitim mă întrebam dacă este singurul. Era foarte posibil ca ambii să facă parte dintr-o bandă. Simţeam că mă cuprinde ameţeala.

— Pot să plec acasă? îngână scâncit femeia.

— Da, îndată. Mai trebuie să precizăm ceva, apoi eşti liberă.

Încercam să câştig timp, căutând o ordine în vălmăşagul de gânduri. Am întrebat la întâmplare

— Cine-l vizita mai des pe profesorul Iorgulescu? Maria Cioarec pomeni despre nişte studenţi, se complică într-o istorie încâlcită cu nişte vecini, care era prea clar ce făceau, pentru ca în cele din urmă să înceapă să plângă, jurându-şi nevinovăţia.

De sub fereastra dinspre stradă, uitată deschisă, o tuse uscată, bătrânească, răzbătea până la urechile noastre. Pesemne cineva mai în vârstă se chinuia să-şi stăpânească o criză, rămânând locului. În casă, femeia plângea tare, în hohote. Mă simţeam tulburat, o tulburare greu de definit. Încercam, da, asta era, încercam o indispoziţie fizică, pe care deocamdată n-o puteam localiza. Ba da, timpanul. Îl simţeam atât de concret, atât de material, de parcă l-aş fi pipăit. Dornea, agasat, se îndreptă spre fereastră, cu intenţia de-a o închide. Cred că aveam fulgere în priviri, căci s-a oprit derutat la mijlocul drumului. Printre suspine, femeia. Îmi răspundea la întrebări lipsite de importanţă.

Şi dintr-o dată am ştiut! Dintr-o dată am avut revelaţia unui truc formidabil, de o ingeniozitate remarcabilă. Mă frapase în complexul zgomotelor de afară şi din casă ceva, o cadenţă, un ritm, o ordine. Bătrânul care tuşea sub fereastră şi Maria Cioarec plângându-şi inocenţa discutau, comunicau între ei prin Morse. Suspine mai lungi, ori întrerupte, sughiţuri, tuse sacadată, astmatică sau profundă din plămâni, iată tot atâtea combinaţii de linioare şi puncte. Am notat discret grupele de semne pe care le interceptam. Afară se aşternu liniştea. Femeia oftă adânc.

— Cred că ar fi bine să te odihneşti puţin! am sfătuit-o.

— Pot să plec acasă?

— Deocamdată rămâi. S-ar putea să mai avem nevoie de dumneata.

Ieşi, însoţită de Dornea. Mi-am aruncat ochii pe însemnările înregistrate în timpul ciudatului dialog. Textul, în limba engleză, spunea:

"Nu ştii nimic Totul O. K."

Dornea se întoarse, închizând uşa cu atenţie în urma lui.

— Ei, ţi-a plăcut?

— Ce să-mi placă, tovarăşe căpitan? îngână Dornea.

— Omul nostru. Nu l-ai auzit?

— Nu, răspunse el candid.

— Hai să ţi-l arăt!

L-am tras la fereastră. La capătul aleii, gata să dispară după colţ, o siluetă cocârjată înainta anevoie, sprijinindu-se într-un baston. Îl urma îndeaproape locotenentul Dănilă.

— Cine-i persoana?

— Omul nostru.

— A! scăpă o exclamaţie Dornea, privind în partea opusă. Formidabil! Uite şi "diplomatul". Am spus eu că e ceva la mijloc.

Un bărbat distins, între două vârste, extrem de elegant, cu ochelari mari, negri, urcă cu pas uşor cele câteva trepte ale vilei profesorului Iorgulescu. Dornea holbă ochii cât pumnul.

— Asta ştiu că are tupeu! Repede, tovarăşe căpitan! Să nu ne scape!

Până să luăm o hotărâre, "diplomatul" pătrunsese deja în hol şi se instalase comod într-un fotoliu, lângă cămin. Aprinse o ţigară,