din care trase adânc, cu voluptate. Am recunoscut parfumul greu, insinuant, al ţigărilor "Snagov".

— Ei, ce s-aude, băieţi? ni se adresă "diplomatul" cu o expresie pe ca-re Dornea încearcă şi azi s-o arboreze când stă de vorbă cu domnişoare sub cincizeci de ani.

Îşi scoase ochelarii întunecaţi. Sunt convins că norocul nostru a fost că eram bine proptiţi în pervazul ferestrei. Cu ochii cenuşii, subţiaţi, colonelul Tunsu ne privea.

— Ce chestie! scăpă Dornea fără să-şi dea seama.

Colonelul se făcu că nu aude.

— Aţi descifrat "convorbirea"?

— Permiteţi să raportez, tovarăşe colonel!

Amplu, neomiţând nici un detaliu, l-am informat despre evenimentele petrecute în timpul dimineţii, despre conţinutul declaraţiei doctorului Mihăilescu şi a Mariei Cioarec, încheind cu convorbirea cifrată.

— Trebuie să găsim jurnalul profesorului. N-ai vrea să te ocupi dumneata de problema aceasta, tovarăşe locotenent?

Dornea, încă năuc, bâigui un "am înţeles" şi dispăru pe scări. De pe palier mai întoarse o dată capul, ca şi când ar fi vrut să se asigure de ceva. Am rămas singur cu şeful. Nu-mi puteam lua ochii de la el.

— Crezi în fantome, căpitane?

— Nu, tovarăşe colonel, am îngânat, negăsind altceva mai inteligent.

— Bine faci. Eram gata s-o cred, judecând după figura dumitale.

Am simţit cum roşesc până dincolo de vârful urechilor.

— Să urcăm sus! sugeră Tunsu. Aş vrea să văd cadavrul.

În dormitor, echipa operativă îşi strângea materialele, gata de plecare. Medicul legist ne comunică diagnosticul său, confirmându-mi presupu-ne-rile: Moarte prin electrocutare.

Colonelul intră în baie. Luând în mână şnurul subţire al soneriei, exclamă surprins:

— Ia te uită! E din sârmă. Cine a putut să facă o astfel de instalaţie? Şi când a fost făcută?

Îmi arătă dulăpiorul farmaceutic, prins în faianţa unuia dintre pereţi.

— Vezi dacă are praf pe tăblia superioară.

Mi-am plimbat degetul deasupra; era praf cu ghiotura.

— Bun! spuse colonelul. Încearcă şi pe întrerupătorul de la doză.

M-am urcat pe marginea căzii şi, cu greutate, am reuşit să-l ating.

— Ei? făcu Tunsu curios.

— Nici un fir de praf, tovarăşe colonel.

Zării în ochii lui un licăr fugar ca o părere.

— Ce concluzie tragi, căpitane?

— Dacă pe dulăpior, deşi mult mai la îndemână, praful n-a fost şters de mult, este exclus, ca din exces de curăţenie, cineva să se fi căţărat până la întrerupător.

— Deci?

— Deci s-a umblat la întrerupător de curând cu scopul de a-i înlocui şnurul. În concluzie, electrocutarea profesorului Iorgulescu nu este incidentală.

— Cred că aici nu mai e nimic de făcut. Dă, te rog, dispoziţii pentru transportarea cadavrului la morgă. Bietul om! A fost un mare savant. Înainte de a ieşi, adăugă: Ocupă-te de femeie! Sunt convins că ştie lucruri interesante.

 

 

Capitolul XX

CUM TE NUMEŞTI, MARIA CIOAREC?

 

Îmi rodeam unghiile (obicei infernal de care nu reuşesc să mă dezbăr) meditând unde ar putea fi jurnalul lui Iorgulescu. Faptul că Dornea îl căuta încă nu mi se părea de bun augur. Însemna că fuse ascuns. Ascuns ori distrus.

Am cerut să fie introdusă Maria Cioarec.

Femeia intră cu paşi nehotărâţi. Aceeaşi expresie rătăcită îi imobiliza obrazul, fulgerat rar de câte un suspin nervos. În mână ţinea o cârpă de praf. Cum mă văzu, se porni din nou pe plâns.

— Ce aveţi cu mine? Ce v-am făcut?

— Ia loc. Cum te numeşti?

Îşi ridică surprinsă sprâncenele.

— Nu v-am spus? Maria Cioarec.

— Mai gândeşte-te.

O umbră uşoară, aproape imperceptibilă îi înecă trăsăturile.

— Nu înţeleg... Cum să mă cheme?

Scoase din sân un plic galben, uzat şi mi-l puse în faţă, bolborosind fără şir:

— Aici toate actele sunt o femeie cinstită.

Dădui plicul la o parte, privind un desen în cărbune agăţat deasupra căminului. Un instantaneu Mangalia veche, cu fesuri, şalvari şi pomeţi înalţi sub priviri înguste şi piezişe. Mă întrebam cât dureze toată comedia.

— Mă luaţi drept alta, suspină femeia. Asta e să mă bată Dumnezeu dacă mint.

Dădu drumul unui bocet oribil, sinistru şi prelung, sugerând înmormântări rurale cu tânguiri organizate.

Mi-am desprins ochii de pe desen.

Din nefericire, partenerul dumitale nu-i aici. N-are cine să-ţi dea replica. Adăugai pe un ton mai blând: Poate nu mai tuşeşte, ori poate lacrimile dumitale nu-l mai impresionează.

Femeia mă privi fix.

Uşa se deschise şi Dornea năvăli ţinând cu amândouă mâinile un caiet gros cu scoarţe cafenii. Îi făcui semn să se apropie.

— L-am găsit în bibliotecă ascuns după nişte incunabule, îmi explică el în şoaptă. Am impresia însă că lipseşte ceva. Uitaţi-vă!

Într-adevăr, luat în mână, caietul (pe copertă, cu caractere gotice, era scris "Însemnări") se deschidea automat la mijloc, acolo unde fuseseră smulse mai multe pagini.

Maria Cioarec urmărea scena în tăcere.

Observându-i obrazul pământiu, umflat de plâns, calculam că există o singură şansă de a pune mâna pe fragmentul sustras. Să fie la ea, asupra ei.

Sunt vorbe pe care nu le abandonezi când fugi. Ori îţi "Însemnările" profesorului se găsea probabil cheia, explicaţia misteriosului mobil al celor trei crime. Dacă paginile rupte din manuscris nu se aflau la Maria Cioarec, nici nu mai trebuiau căutate. Însemna că reuşise să le distrugă.

O măsuram din cap până în picioare. Părul sau lenjeria intimă rămân în principiu ascunzătorile clasice la femei. Dar Maria Cioarec căutase desigur ceva inedit. Un inedit condiţionat evident de timpul scurt pe care îl avusese la dispoziţie.

Ochii îmi alunecară pe cârpa de praf. O ţinea în poală, accesoriu firesc al activităţii ei în casa profesorului. Femeia îmi urmărise privirea şi atunci, pe chipul ei, am văzut că nu mă înşelam.

Am cerut cârpa. Mi-o întinse răsucindu-şi umeri cu indiferenţă moale. Surâse. Primul surâs al Mariei Cioarec. Un surâs incert, echivoc, care-i lumină totuşi trăsăturile. M-am gândit că trebuie să fost cândva frumoasă.

Am apucat cârpa. Un ghemotoc de hârtii mototolite se rostogoli pe masă. Netezindu-le, fără să-mi pot stăpâni tremurul uşor al mâinilor, şoptii:

— Deci te cheamă Maria Cioarec...

— Nu, spuse ea brusc. Mă cheamă Elena Racliş.

Fără nici o reacţie, cu automatism profesional notai numele în carnet.

Mă privi surprinsă. Se aşteptase probabil la altceva. Îşi lăsă capul pe spatele fotoliului. Sub bărbia îngustă se vedea pielea gâtului atârnând ca o zdreanţă udă. Mă întrebă cu aer absent, căutând pe fereastră, undeva sus:

— Ştii cine a fost Stahia? Habar n-ai!

Râse din gât, iar ochii, până atunci opaci, prinseră o strălucire ciudată, dementă. Eşti prea tânăr, domnule căpitan, prea