— Mamă. Când aveam patru ani, maică-mea a întins-o cu un grec, căpitan de vas. Nu era cine ştie ce frumoasă, dar avea pe dracu-n ea. N-am mai văzut-o niciodată.

Nici eu, nici taică-meu. Bătrânul ţinea o prăvălie în Constanţa, lângă cazinou. A mierlit-o repede.

Îşi apăsă mâinile pe pântece, îndoindu-se puţin din mijloc şi răsuflă adânc.

— Cine e Stahia?

— Pe el l-am cunoscut mai târziu... Aveam vreo 18 ani şi-l părăsisem pe Vanghelatu. Bietul Vanghelatu. Un pungaş amărât care găinărea prin port. N-avea fantezie, n-avea "stil". Am auzit că mai trăieşte pe undeva, prin Moldova, paracliser la nu ştiu ce biserică. În toamna lui '29 l-am cunoscut pe Stahia. Era în tandem cu ai lui Suveică, ăla care a murit la cutremur. Dădea gaură la Carlton. Dar asta a fost mai târziu. Îşi duse mâna la frunte, căutând parcă o ordine în vălmăşagul de gânduri. Stahia... Doamne, ce ochi avea! L-am iubit de atunci, din seara aceea de octombrie, când l-am văzut prima oară, în pardesiu negru cu fular de mătase alb şi melonul dat pe ceafă. Am fost femeia lui. Şi el m-a păstrat. Îi purtam noroc. Eram tânără şi nebună..

Îşi apăsă din nou pântecele. Vorbea din ce în ce mai greu, cu fraze frânte, aproape fără înţeles. Un zâmbet nostalgic îi aluneca pe ochi, pe buzele arse, pe obrajii scofâlciţi.

— Aţi lucrat împreună?

Continuă, ca şi cum nu m-ar fi auzit:

— Bijuteriile doamnei Bianchini. Călătorea în vagonul spre Geneva. Trebuia sărit din mers. Banca Agricolă, doi saci cu bani, potera pe urmele noastre. Paris, pe urmă Canada.  Îşi trecu limba peste buzele arse. Canada! Ce vremuri! Margaret, micuţa irlandeză. "The cat" pisica. Se strecura şi prin urechea unui ac. Zâmbi. Dacă renunţa la sombrero şi cizmele "gaucho". Avea o chitară cu panglici. A ucis-o Stahia! Ca şi pe Bergante sicilianul, ca şi pe Caillard, ca şi pe O'Connor.

Pe irlandeză am găsit-o într-un hotel din Vancouver, împuşcată în gură. Nu-i plăceau complicii în viaţă Europa, Berlin, lingouril, războiul.

Tăcu un timp şi am crezut că nu va mai spune nimic. Apoi, brusc, îşi înfipse unghiile în stofa fotoliului şi începu să vorbească repede, gâtuit şi sacadat, cu chipul strâmbat de ură:

— El a fost crucea vieţii mele. După război a apărut, dar ştiam că trăieşte. Nopţile! Doamne, nopţile lungi gemând de amintiri! Nopţile în care auzeam distinct clinchetul fiecărei monede ascunsă, banca aceea mică din Zurich, nopţile în care cu mâinile îngropate până la subsuori în aur plăsmuiam, trează ori doborâtă de coşmaruri! Apoi dimineţile reci, pământii şi anonime, bătând la maşină într-o instituţie oarecare. Şi dintr-o dată s-a întors. Îşi muşcă buzele. Da. N-are importanţă ce am crezut. Mi-a cerut să-l ajut. Nu mai aveam chef. Am îmbătrânit. Da, da, sunt o femeie bătrână. Aventura, riscul, bucuria primejdiei, toate astea au murit de mult. Au murit o dată cu tinereţea mea. Oftă. Şi totuşi m-a convins. M-a convins împotriva oricărei raţiuni, împotriva oricărei logici. Şi m-a convins pentru că încă îl mai iubeam, pentru că de fapt n-am încetat niciodată să-l iubesc.

Femeia se ghemui în fotoliu. Broboane de sudoare îi periau tâmplele şi fruntea. Faţa căpătase o culoare pământie, iar trupul zguduit de spasme se chircise.

— Ce ai, am întrebat-o, ţi-e rău?

Îşi apăsa pântecele cu toate puterile.

— Ce ai luat? Ţi-a dat ceva? Vorbeşte! Cheamă Salvarea! i-am spus lui Dornea.

— Prea târziu, gemu femeia.

— Ce ai luat?

— M-a otrăvit, spuse gâfâind. Mi-au plăcut totdeauna trufele. Am să mor. Dar nu înainte, nu înainte să...

În ochii obosiţi îi mai pâlpâiră ultimi licurici de viaţă.

— Mâine, după miezul nopţii, la Constanţa, în dreptul celui de al doilea debarcader, la 200 metri în larg, trebuia să ne aştepte o barcă cu mo-tor. Până la barcă am fi ajuns înot. Când te gândeşti... Mi-era frică să nu răcesc.

Un hohot scurt, lugubru zgudui trupul femeii. Apoi Elena Racliş intră în comă.

Capitolul XXI

TAINA MARINARULUI

O jumătate de oră mai târziu, în biroul colonelului Tunsu, citeam pa-ginile sustrase de Elena Racliş din Însemnările profesorului Iorgulescu.

După un interogatoriu sumar, m-au expediat într-un lagăr de concentrare. Ştiam că numărul zilelor pe care le mai aveam de trăit sunt în funcţie de rezistenţa mea fizică.

Într-o noapte ne-au transportat undeva, în munţi, de-atunci ani în şir n-am mai văzut lumina zilei. Mă aflam într-o uzină de armament, tainic împlântată în pământ. Unităţi speciale păzeau cu străşnicie atât secretul de fabricaţie, cât şi orice cale de acces către obiectivul în sine. Odată intrat, nu mai ieşea nimeni, supraveghetori sau deţinuţi. În dormitorul-celulă eram patru oameni: Bavarezul, muncitor comunist, deşi realist prin excelenţă, nutrea o mare pasiune pentru poezie. Francezul păzea un câmp de mine cu explozii intermitente. Îl chema Pierre şi era aşteptat la Grenoble de o fată. Toţi o cunoşteam fără s-o fi văzut vreodată.

Sârbul tăcea mereu. Asculta şi tăcea. De aceea nu ştiu aproape nimic despre el.

Chiar din primele zile am organizat mişcarea de rezistenţă. Maşinile au început să se defecteze treptat, iar numărul pieselor finite, necorespunzătoare, creştea văzând cu ochii. Am atras de partea noastră doi deţinuţi care lucrau la birouri, reuşind să căpătăm documentaţia tehnică.

Într-o zi, în dormitorul-celulă au fost aduşi încă doi deţinuţi. M-am bucurat aflând că sunt tot români, dar cum nemţii strecurau, pretutin-deni, provocatori şi spioni, am luat toate măsurile de precauţie. Şi nu am greşit. Unul dintre ei, Ionescu, fost căpitan în marina comercială, şi-a mărturisit dintr-un bun început lipsa de scrupule cu un cinism revoltător. Celălalt era individul cel mai curios din câţi am cunoscut vreodată. Se recomanda când Bigi, când Mărdărescu, când Stahia, cunoştea perfect cinci limbi străine şi avea darul nemaipomenit de-a se transforma împrumutând personalităţi diverse. Zile în şir propovăduia ascetismul şi se comporta ca atare, devenind apoi morbid, plin de vicii, exprimându-se în jargonul puşcăriaşilor, sau spiritual, ironic, alegându-şi cuvintele cu o grijă exagerată dusă până la preţiozitate. Mi-amintesc că l-am întrebat odată cum a ajuns la asemenea performanţe. Mi-a răspuns enigmatic: "Prin exerciţiu".

Practicase o mulţime de profesiuni. Asculta tot ce se vorbeşte sau refuza să audă o singură vorbă. Într-un