Într-o noapte, puţin după ora stingerii, francezul murmură într-un acces de tuse:

"Ce-i asta, fraţilor?! Ia priviţi aici! O rădăcină!"

Ne-am pomenit cu toţii în spaţiul restrâns dintre paturi, ignorând toate consecinţele. Regulamentul uzinei nu permitea nici o mişcare în timpul nopţii. Era într-adevăr o rădăcină, care se strecurase printre crăpăturile de stânci.

"N-o atingeţi, zise cineva, n-o atingeţi! Să nu se ofilească".

În ochii bavarezului luceau două luminiţe, ca două duminici în miniatură.

"Cum o fi ajuns până aici?" "Caută hrană."

"Pe noi ne caută.

După două săptămâni de tăcere, sârbul rostise primele cuvinte. Cu ochii umezi, deţinuţii priveau firicelul plăpând de viaţă. Mi s-a părut atunci că aud, undeva departe şi foarte încet, Eroica lui Beethoven.

Am murmurat încetişor:

"Copilăria mi-am petrecut-o undeva, prin nesfârşitele păduri din Ţara Oaşului. Legenda spune că de treci pe acolo primăvara, miresmele lor te urmăresc pretutindeni...".

A fost semnalul unor confesiuni, pe care numai o astfel de împrejurare le poate declanşa.

În noaptea aceea nu s-a culcat nimeni. Ascultam sau povesteam întâmplările cele mai intime, împletind dorinţe naive cu hotărâri de neînchipuit...

"Tare îmi doresc, zise bavarezul, un ceas de odihnă! Un singur ceas. Uneori mă văd pe o bancă din Unter-den-Linden, într-o zi cu soare, cu mult soare".

Sârbul îmi povesti un episod zguduitor din viaţa sa.. Ochii îi scăpărau în întuneric. Cu puţin înainte de arestare fusese martorul celui mai odios spectacol: fasciştii îi arseseră de vie întreaga familie.

În aceeaşi noapte, fără să vreau, l-am auzit pe marinar povestindu-i Ciudatului o istorie complicată. Îmi iau permisiunea s-o relatez întocmai, pentru că, după părerea mea, ea a generat dezastrul.

"Dacă ar fi acolo sus chei, frăţioare, aş putea cumpăra toate cojile din lighean."

Între timp ne familiarizasem cu expresiile marinăreşti. "Coajă" însemna o ambarcaţiune, iar "ligheanul" Marea Neagră. Ciudatul părea că nu-l ascultă. Ionescu râse înfundat, apoi continuă:

"Cunoşti povestea celor 32 de pietre?"

Cine n-o cunoştea? Cu ani în urmă, ziarele, mai mult sau mai puţin informate, relatau pe larg o descoperire de-a dreptul senzaţională. Un ţăran de pe moşia lui Basile de Hertzen, săpând o fântână, descoperise coroana cu 32 de pietre. Experţii susţineau că aparţinuse regelui dac Duras. Moşierul, care între timp pusese mâna pe coroană, o expuse, pentru un cerc foarte restrâns, în locuinţa sa din Bucureşti.

Într-o noapte, cu toate măsurile de siguranţă luate, coroana dispăru. Inspectorii şi agenţii de poliţie care păzeau vila declarară sub jurământ că nimeni nu ieşise şi nu intrase în noaptea furtului. Şi totuşi.

După cercetări îndelungate, afacerea fu clasată; în ciuda unor largi proteste ale opiniei publice.

"Într-adevăr, preciză Ionescu, nimeni nu intrase şi nu părăsise vila, iar coroana a rămas în aceeaşi locuinţă, numai că s-a ascuns puţintel. Ce-i drept, am ajutat-o şi eu să se ascundă... Pricepi?"

Ciudatul nu răspunse. Celălalt râse încetişor, adăugând enigmatic:

"Inspectorii care cercetau cazul au uitat să se întrebe ce caută în noaptea furtului printre invitaţii lui Basile de Hertzen un biet căpitănaş de marină. Şi astfel coroana regelui Duras a rămas într-un anumit loc, aştep-tându-mă să revin."

Aparent plictisit, Ciudatul se informă:

"Şi?"

"Am lăsat lucrurile să se liniştească. Curând nemţii au intrat în ţară şi, spre ghinionul meu, la moşierului Basile de Hertzen care între timp decedase în împrejurări suspecte (mi s-a părut că zâmbeşte, cu un anumit înţeles), fără să lase moştenitori a fost pusă la dispoziţia unui general S.S.! Am făcut tot ce-a fost omeneşte posibil ca să mă apropii de comoara mea, am riscat şi iată-mă aici! Din fericire, mi-a trecut prin căpăţână să-i las feciorului meu toate datele. Ba, mai mult, ca să meargă sigur, i-am desenat."

Se opri o clipă, apoi continuă pe alt ton:

"Tare prost mă crezi, marinăraşule! (Atunci am aflat că printre altele, Ciudatul practicase şi marinăria.) Îţi închipui că existând o singură şansă de ajunge la suprafaţă, o singură şansă la un milion, ţi-aş fi ciripit despre coroană? Tocmai ţie? Fii liniştit. O să crăpăm aici cu toţii, în vreme ce fiul meu..."

N-am mai ascultat. Era a nu ştiu câta variantă pe aceeaşi temă. Sute de anonimi adresaseră poliţiei presei declaraţii, susţinând că se află în posesia coroanei. Mitomani sau farseuri, declanşară o asemenea derută, încât au început să circule cele mai incredibile istorii.

Unul din ziarele foarte răspândite pe atunci afirma că, de fapt, coroana regelui Duras nici nu există, toată tărăşenia fiind pusă la cale de un impostor, care îşi agăţase în coada franţuzescului Vasile comuna Hertzen de lângă Dorohoi.

Din sporovăiala lor, am reţinut un singur lucru cei doi nu se întâlniseră pentru prima dată în dormitorul-celulă.

Bavarezul mi-a făcut semn să mă apropii. A venit şi Pierre. Sârbul se afla în patul de alături. După ce s-a încredinţat că cei doi n-au cum să-l audă, Hans, acesta era numele bavarezului, murmură aproape imperceptibil:

"Unul din noi poate să ajungă la suprafaţă". Am rămas muţi de surpriză. Abia într-un târziu întrebarăm într-un glas:

"Cum?!?"

"Ce-ţi veni, omule?"

"Unul din noi poate să ajungă la suprafaţă.

Există o singură posibilitate pentru unul singur, într-o singură zi."

Se încredinţă încă o dată că cei doi îşi văd mai departe de treburile lor, apoi continuă:

"După cum aţi observat, uzina a fost construită, adâncindu-se galeriile unei peşteri. Am lucrat la construcţia ei, fără să bănuiesc că într-o zi va fi propriul meu mormânt. Ne aflăm la ultimul sau penultimul etaj, rădăcina o dovedeşte. O dată la şase luni este reîmprospătat utilajul. La 10 aprilie, adică peste două săptămâni, i se împlineşte cea de a şasea lună.

Consultă semnele făcute pe perete:

"Exact. Suntem în 28 martie".

Bavarezul re explică amănunţit planul său. Era o încercare riscantă.

"Cel care evadează va trebui să rămână timp de trei săptămâni între peretele de metal şi stâncă, trei săptămâni în care singura lui hrană va fi ceea ce putem pune deoparte din raţia noastră zilnică."

"Într-adevăr, şoptii, o şansă unică! De ce n-ai folosit-o dumneata?"

"Tocmai pentru că este o şansă unică. Trebuie să cântărim foarte bine posibilităţile fizice şi morale ale fiecăruia dintre noi".

Ne uitam unul la celălalt. Un zâmbet uşor colora obrajii lui Pierre. Puteam să jur că ştiu la ce se gândeşte. Sârbul, credincios obiceiului, tăcea. Hans măsura