Un T-34 explodează ca un vulcan. Lovitura lui Porta trebuie că l-a miruit drept în compartimentul muniţiei.

Asurzesc câteva minute, datorită exploziei violente.

– Daţi-i drumul! Înainte! urlă Bătrânul, alergând pe picioarele sale crăcănate.

Ţâşnesc, şi trag din alergare în siluetele întunecate de pe lângă clădirile ruinate. Între rafale aud răpăitul scurt din automatul Bătrânului. La câţiva metri în faţă disting o umbră care aduce a muşuroi de cârtiţă, dar în realitate e o cască rusească împopoţonată cu caraghioasa ei creastă de cocoş din oţel. Trag atât de jos încât trasoarele se înfig exact la firul ierbii, despicând capul rusului în două.

– Înainte! ne mână Bătrânul. Înainte! Îşi învârte braţul prin aer, făcându-ne semne.

Mă adăpostesc în spatele unei balustrade de beton şi arunc în boltă câteva grenade spre straturile de trandafiri în care stau aliniate tufe desfrunzite. Mă năpustesc printre ele.

– Înapoi! urlu disperat, aruncându-mă de-a berbeleacul pe povârniş.

Descopăr un cuib rusesc de mitralieră care deschide focul, măturând dealul cu o grindină de gloanţe.

– Nu, fir-ar să fie! răcneşte Bătrânul. Înainte! N-avem de ales! Sus cu tine! Grenade!

Privesc în jurul meu, timorat şi înspăimântat, şi-mi vine s-o iau la goană, să trimit la dracu' mitraliera aia blestemată; să gonesc până ce ajung din nou acasă.

– Vino! zbiară Porta, făcându-mi semn. Hai să-l belim pe Ivan ca nu cumva să-şi închipuie c-a câştigat răzbelul!

Sar în picioare şi încep să mă caţăr pe povârnişul abrupt. Câteva grenade, şi cuibul rusesc de mitralieră sare în aer într-un gheizer de flăcări. Dintr-o dată, îmi simt picioarele uşoare ca fulgul, de parcă s-ar fi transformat în aripi.

Gloanţe-trasoare îmi şuieră pe la urechi. Pare de necrezut cum de mă ocolesc toate. Alergând ca un smintit, ajung la balustrada opusă din piatră, sar dincolo şi îmi dau drumul pe panta din spatele ei. De peste tot îmi pătrunde în urechi trosnetul tunurilor de pe tanc şi plesnetul sec al burlanelor.

Un alt T-34 explodează într-o mare de flăcări purpurii.

Restul plutonului apare şi el pe pantă, rostogolindu-se în urma mea.

Mitralierele ruseşti răpăie sălbatic. Simţim cu toţii prezenţa morţii.

Vâr o nouă bandă de cartuşe în mitraliera uşoară şi trântesc mult prea puternic capacul cutiei mecanismelor.

– Dă-mi foc de acoperire! cere răguşit Bătrânul. Mă duc până la balustrada aia şi, de îndată ce-am dispărut, vii după mine. Dar, leapădă plumbul din picioare!

– E-n regulă! îngaim, proptindu-mi patul mitralierei în umăr şi slobozind câteva rafale scurte. Bătrânul se saltă în vârful mormanului de pietriş, se rostogoleşte dincolo şi dispare. Într-o secundă sunt în picioare, şi mă avânt, aplecat, peste porţiunea descoperită, plimbând rafalele mitralierei dintr-o parte în alta.

Se înalţă o rachetă verde, rămâne suspendată pe cer şi se stinge încet-încet.

– Am scăpat şi de data asta, gâfâie Porta, aterizând lângă mine.

Câţiva ruşi şovăielnici se apropie de noi cu mâinile ridicate deasupra capului. Ne privesc speriaţi, în timp ce le controlăm buzunarele cu degete abile. N-au nimic asupra lor care să merite osteneala. Câteva mahorci împuţite, vreo două-trei scrisori slinoase, vărzuite.

– Sunt la fel de amărâţi ca şi noi, oftează Porta, bătându-i pe umăr pe un calmuc lăţos, cam bătrâior, cu o mustaţă mare pe oală, care-i dă un aer trist.

Ultimul T-34 trece hurducăind prin parc. Din depărtare, se mai fac încă auzite zgomotele luptei, dar încet-încet se sting şi cortina tăcută a nopţii se aşterne din nou peste oraşul rănit.

A doua zi, are loc o inspecţie. Suntem trimişi de câteva ori înapoi pentru a ne pune în ordine. Şi bineînţeles că n-o facem. În schimb, stăm şi jucăm cărţi. Până şi cei care ţin morţiş să asiste la parade se satură de atâta agitaţie zadarnică. Încep să iasă la iveală armele străine dosite. Un Kalaşnikov e mai bun decât un Schmeisser, fiindcă în încărcătorul său intră o sută de gloanţe, spre deosebire de treizeci şi opt cât ţine un Schmeisser.

Foarte curând, totul revine la normal. Porta şi Micuţul îşi plimbă iarăşi jobenul şi melonul. Albert se înveleşte în blana lui roz, iar Heide apare normal şi deloc indignat de cocteilul rasial al lui Albert. Oricum, nu-i adresează decât cuvinte strict necesare.

– Parcă-i o muscă de rahat care şi-a fript curul pe un felinar, comentează Porta, atunci când Albert se aşază lângă Heide şi începe să-i arate nişte fotografii. Heide îşi ascunde dezgustul, dar nu se poate abţine să le cerceteze amănunţit.

Se distribuie cu generozitate permisii, dar numai pentru bărbaţii însuraţi, cu copii, astfel încât Bătrânul şi Barcelona sunt primii care pleacă. Îi însoţim tot drumul spre trenul cu permisionişti şi le facem semne încă multă vreme după ce trenul abia se mai vede.

Ne întoarcem la locul nostru de încartiruire, simţindu-ne ca nişte copii mici lăsaţi singuri acasă. Fără Bătrânul suntem pierduţi.

Surprinzător, Gregor ne părăseşte pentru totdeauna. Rămânem cu gura căscată. Nici măcar atunci când îşi face bagajul, împărţind în stânga şi-n dreapta lucrurile care nu-i mai trebuiesc, nu ne vine să credem. Ne demonstrează negru pe alb. A fost cerut de Statul-Major al Armatei. Va fi din nou şofer şi gardă de corp pentru faimosul său general. Îl conducem şi pe el la gară. Cei de-aici nu îndrăznesc să-l trimită în faţa unui general în echipamentul său ponosit de linia-ntâi, aşa încât poartă o uniformă nou-nouţă.

– Arăţi grozav, exclamă Porta, admirativ. Te-ar putea pune pe un afiş de recrutare ca să-i fenteze pe fraieri să intre în Armată pentru o marcă pe zi!

Ne despărţim de el pe un peron ciuruit. Gregor stă aplecat pe geam, mult în afară, şi ne strânge mâinile întinse. Ca şofer al unui general şi gardă de corp, i s-a repartizat un loc într-un compartiment autentic, de călători. Îi atrage atenţia poliţistului militar care-i cercetează actele să i se adreseze cu Unteroffizier şi să ia poziţia de drepţi când îi vorbeşte.

– Se vede cale de-o poştă că de-acu' faci parte din Statul-Major, aprobă Porta cu o mişcare a capului. Arată-le ce şi cum ticăloşilor, dar nu uita că eşti de-al nostru! Şi dacă se-ntâmplă să dai peste ceva bun, adu-ţi aminte că Joseph Porta, Obergefreiter prin mila lui Dumnezeu, face afaceri cu orice!

Trenul pleacă şi ne întoarcem la obişnuitele noastre îndeletniciri. Dar, în scurt timp, simţim din nou nevoia de distracţie.

Pe Porta îl