vedem din ce în ce mai rar. Hauptfeldwebel Hoffmann trimite neîncetat curieri - noi le spunem copoi - să-l caute, dar de cele mai multe ori nu dau de el. Nu îl găsesc decât atunci când vrea el să fie găsit.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrece cu Vera, părăsita nevastă a comisarului, care, prin persoana lui Porta, începe să se simtă cu adevărat eliberată de către Armata germană.

E duminică după-amiază şi peste tot domnesc liniştea şi pacea. Zăpada se cerne încet şi tăcut. Nu se-aud nici un fel de zgomote de pe linia frontului, care în clipa de faţă e departe şi aproape uitată. Afară, pe terenul de instrucţie, Micuţul se joacă vesel cu un câine mare şi urât, care-i seamănă leit.

Hauptfeldwebel Hoffmann şi-a trimis, ca de obicei, curierii pe urmele lui Porta. Vrea să-l pună în serviciul de gardă douăzeci şi patru de ore! Dar Porta stă tolănit pe spate, gol-puşcă, într-un pat mare cu baldachin, cu îngeraşi suflând în posaune celeste la fiecare stâlp al patului. Seamănă izbitor cu o ridiche lungă, îngustă şi bifurcată, aşa cum stă acolo lungit pe aşternuturile roz, încălzindu-şi degetele lungi şi osoase de la picioare între coapsele Verei. Amândoi moţăie şi par că torc de mulţumire ca nişte pisici bine hrănite.

Porta visează că stă întins pe plaja unei lagune albastre, purtând un tuxedo alb, înconjurat de câteva fetiţe darnice, complet despuiate.

– Zolota{27}, geme Vera, răsucindu-se în somn.

Porta chicoteşte şi-şi mişcă vârfurile degetelor de parcă ar număra bani.

– Zolota, zâmbeşte Vera fericită.

Porta se ridică în capul oaselor, treaz cu desăvârşire şi bănuitor ca un bătrân şi versat motan vagabond.

– Ce faci? şopteşte ea somnoroasă, ciufulindu-i părul roşu.

– Ai spus zolota! face Porta, aplecându-se deasupra ei.

– Am spus eu zolota? întreabă ea aparent nepăsătoare. Îşi mută picioarele lungi dincolo de marginea patului şi încalţă o pereche de papuci albi şi pufoşi, cu tocuri înalte. Cu o mişcare leneşă, ia din sertarul noptierei o ţigară rusească, având la capăt un filtru lung.

– Pot avea încredere în tine? Ştrengarule! spune ea după un răstimp de tăcere, suflându-i fumul în faţă. Vreau să spun: Să am cu adevărat încredere în tine? Eşti în stare să-ţi ţii gura chiar dacă ţi-ar cădea lumea în cap şi te-ar mângâia pe creştet, făgăduindu-ţi luna de pe cer şi toate planetele, doar-doar să ciripeşti?

– Drept cine mă iei? rânjeşte Porta, ridicând trei degete. În scurta, dar palpitanta mea viaţă am adus zeci de canalii în pragul furiei. Am fost dat afară de la pârnaie pentru dereglarea disciplinei obişnuite. Un general, doi colonei, şase locotenenţi, o întreagă armată de Feldwebeli şi alţi rahaţi din ăştia au fost scoşi din minţi de către mine. Câţiva dintre ei şi-au tras un glonte-n deblă după ce-am sporovăit niţel împreună, şi un Untermensch ca tine vrea să ştie dacă poate avea încredere în mine? Mai bine m-ai întreba dacă pot eu avea încredere în tine! Chiar dacă ai clasă, tot nu eşti decât un Untermensch care stă de vorbă cu un Herrenvolk!

Ea trage gânditoare două fumuri lungi din ţigară şi strânge filtrul între degete!

– Ai grijă Herrenvolk, să nu te sufoci cu rânjetul ăla prostesc, spune ea cu acreală.

Din două salturi, Porta e la bar şi umple două sonde cu coniac.

Ridică paharele şi închină tăcuţi unul pentru celălalt. Ea îşi aprinde o altă ţigară şi suflă fumul încetişor.

– Nu te înspăimântă să te bagi într-o treabă care n-o să le placă nici ruşilor, nici nemţilor? îl întreabă. Mă refer la un lucru atât de ilegal încât l-ar face până şi pe-un mafiot înrăit să tremure de groază numai gândindu-se la ce i s-ar putea întâmpla dac'-ar fi prins!

– Eu? Înspăimântat? râde Porta din inimă. Singurul lucru care mă înspăimântă e să nu-mi pierd bunătate de viaţă nemţească. În ce priveşte încălcarea legilor, nu dau doi bani pe aşa ceva. Lucrez doar pentru mine, şi mă pricep să le vin de hac indivizilor care trăncănesc prea mult. Îmi aduc aminte de-un tip. Sporovăia ca un stol de canari în perioada de reproducere. Într-o zi, când trebuia să băgăm la fund o maşină care ne frigea la deşte, l-am luat şi pe el la o plimbare. I-am legat şi-o sforicică de gât, dar asta numai ca să nu cadă peste bord şi să se rătăcească pe mare. Dar când am ajuns în larg, la locul în care trebuia să facem pierdută maşina, nu ştiu cum se face că am uitat să-i scoatem centura de siguranţă amicului nostru, şi canarul s-a dus la fund, călare pe capotă. Ultimul lucru pe care l-am zărit a fost o pereche de pantofi cu tocuri rotunde, care ne făceau semne de rămas-bun.

Pentru o vreme, stau lungiţi în pat, goi, bând rom dres cu coniac, în timp ce se conving unul pe altul cât de cenuşie şi de tristă e lumea când n-ai destui bani.

– Eu m-am născut să fiu bogată, geme Vera, căreia i se iveşte între sprâncene o cută adâncă şi gânditoare, şi cred că-ţi imaginezi că Uniunea Sovietică nu prea corespunde întru totul dorinţei mele.

– Doar proştii "preferă o viaţă fără bani, încuviinţează Porta, umplând din nou paharele. De data asta alege şliboviţă, pentru a scăpa de gustul de coniac ieftin.

– Tatăl meu a fost un ofiţer imperial, un general, oftează ea cu mândrie, privindu-l pe Porta cu coada ochiului. Dacă Lenin ar fi rămas în Germania voastră afurisită, acum aş fi fost la Curtea Imperială. De ce dracu nu I-aţi împuşcat?

– Îmi permiteţi să vă ating, Alteţă? întreabă Porta, rostogolindu-se deasupra ei.

– Mama venea din cercurile cele mai înalte, continuă ea, încolăcindu-şi picioarele în jurul şoldurilor sale osoase. Familia ei trăia la palat. Cu toţii credeau în Dumnezeu.

– Nu v-a prea ajutat Doamne-Doamne când au ajuns acolo băieţii lui Lenin şi v-au tăbăcit fundurile voastre cu sânge albastru, face Porta, muşcând-o tandru de nas.

– Pe tata îl cunoştea toată lumea. Divizia lui a fost cea mai bună. A fost distins cu Crucea "Sfântul Gheorghe". Voi, nemţii, aţi fugit de el cât v-au ţinut picioarele…

– Stai aşa, intervine Porta, ridicând mâna. Eu n-am fost în lupta aia!

– Tatăl meu a fost un om bogat! Şi-a