– Am întâlnit şi eu vreo doi generali dintr-ăştia, spune Porta, chicotind. Îşi închipuie că pentru asta sunt născuţi. Nu sunt în stare să priceapă că datorită nouă sunt ce sunt!

– Vorbeşti ca un bolşevic mizerabil, scuipă ea furioasă.

– Aici te-nşeli, fetiţo, râde Porta, golindu-şi sonda. Nu uita că eşti nevasta unui comisar şi eşti plină de stele poleite cu roşu. Generalii ţarului sunt cu toţii plecaţi sus în cer, şi acum îl pupă-n fund pe Ivan cel Groaznic. În ziua de azi, comisarii lui Stalin sunt băieţii care fac figuraţia pe scenă.

– Ce-ai zice dacă-ai câştiga treizeci de milioane? Poate şi mai mult! îl întreabă, sorbind din pahar dusă pe gânduri.

Porta ridică sticla de coniac şi ia o înghiţitură prelungă. Apoi ia romul şi spală coniacul de pe gâtlej cu o, înghiţitură şi mai lungă. O priveşte vreme îndelungată, după care întreabă pe şoptite:

– Milioane, ai spus? Nu-ţi baţi joc de mine?

– Da. Treizeci de milioane! zâmbeşte ea misterios. Ba chiar mai mult. Mult mai mult. Am pus totul la cale, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. E ceea ce se cheamă o treabă sigură. Suntem ca şi bogaţi!

– Habar n-ai - spune el pe un ton de om păţit - câţi mânari am întâlnit care mi-au spus întocmai ceea ce-mi spui tu acum. Şi ce vorbeau ei sunt fleacuri în comparaţie cu milioanele tale. Dar acum se află cu toţii înghesuiţi după gratii, întrebându-se unde au dat greş cu treaba lor sigură.

– Aşadar ţi-e frică? îi aruncă ea cu dispreţ. M-am înşelat asupra ta? Ia-ţi zdrenţele şi dispari. Nu vreau să mai ştiu de tine.

– Nu, drăguţă, cu mine nu-i atât de simplu, rânjeşte el diabolic, scuturând sticla goală de rom. Când Joseph Porta, Obergefreiter prin mila lui Dumnezeu, dă de urma unei afaceri cu treizeci de milioane de marafeţi, vrea să-i audă zornăind. În toată puturoasa mea de viaţă nemţească am visat la aşa ceva. Îţi dai seama cât timp îţi ia numai să numeri treizeci de milioane? Până şi pe jidanii din Banca Naţională i-ar apuca sudorile doar gândindu-se la una ca asta.

– Eşti gata să vii cu noi pe sănii şi să rişti niţel ca să devii bogat, şi să nu-ţi mai pese de politicieni şi de alţi oameni scrântiţi? întreabă ea, trăgând adânc din ţigară.

– Fii convinsă că-s gata, izbucneşte el într-un hohot de râs. Şi dacă treaba ta e cu adevărat sigură, îţi jur pe Sfântul Dumnezeu de sus că pentru tine voi aprinde veşnic şapte lumânări în sinagoga inimii mele!

– Poţi să le şi aprinzi, zâmbeşte ea, oferindu-i bricheta. Poţi face rost de ajutoare? Oameni destoinici? Nu nişte încurcă-lume bătuţi în cap!

– Se-nţelege că pot, încuviinţează, sigur pe el, aprinzându-şi o ţigară de-a ei. Am la Berlin un soi de amic care se pricepe să deschidă orice fel de seif sau cutie blindată, de la cele mai avansate modele până la alea primitive pe care municipalităţile le cumpără în grămezi de câte doişpe. Îl poreclisem "Al cu Plasticu", pentru că de obicei lucra cu explozivi cu plastic. L-am văzut odată deschizând un seif aparţinând unor indivizi care n-aveau încredere în bănci după ce Adolf se mutase la Berlin. A vârât câteva gogoloaie mici de plastic la balamale. Am trecut în camera ailaltă de unde a declanşat explozia cu un mic radio haios, şi-a făcut: "bum"! Când ne-am întors înăuntru, impenetrabila uşă blindată zăcea pe podea întoarsă pe dos. N-a mal trebuit decât să golim cutiuţa. Nici cu cheia ei n-ar fi mers mai repede.

– Ce vreau să spun n-are nici o legătură cu seifurile, îl corectează ea. E mult mai mare decât fleacurile astea.

– Atunci trebuie să trimitem pe careva la ceruri pe căi naturale? întreabă el cu o expresie de încântare pe chip. O rezolv şi p-asta. Ajutorul meu, Micuţul, e un tip foarte îndemânatic în ce priveşte mânuirea unui laţ de oţel. De la aşa ceva se moare. Şi dacă sunt cu adevărat probleme majore în legătură cu înlăturarea cât mai grabnică a cuiva de pe lumea asta, am eu un tovarăş de-i zicem noi "Moarte instantanee". Când am fost ultima oară la Berlin l-am luat cu mine să "vorbim" cu un tip care îşi închipuia că mă poate lua-n bâză. Am ajuns cu două puşcoace tocmai când era la desert. S-au declanşat atât de repede, că nici n-am apucat să spunem: "Salut", înainte ca tipul să fie tras în jos de greutatea plumbului din onorabilul său hoit. Un glonţ i-a retezat cravata ospătarului de la "Jumătatea de măgar", care apăruse şi el cu un platou plin cu plăcinte. A rămas atât de şocat încât atunci când a venit Inspektor August cu cireada lui să afle cine-a fost găurit, ăsta stătea în acelaşi loc, ţinând într-o mână plăcintele şi-n ailaltă bucata retezată de cravată.

"Împuşcat? piui el, lăsând să-i cadă plăcintele. N-a fost nimeni împuşcat!" Pasămite, nu ştia nimic de leşul de sub masă. A şi jurat. Zicea că trebuie să-l fi uitat careva pe-acolo!

Cazul a fost clasat cu menţiunea "comportament scandalos" în clipa în care au aflat de unde proveneau gloanţele din cadavru. Din Prinz Albrechtstrasse 3.

Se aşază împreună înapoi în pat, tolăniţi pe perne, şi sorb cafea fierbinte.

În faţa lor e întinsă o hartă cât toate zilele.

– Uite-aici sunt milioanele noastre, spune ea. Aici zac, aşteptându-ne pe noi.

– Prikumsk, murmură el, aplecându-se deasupra hărţii de parcă ar fi miop. Prikumsk! Sună ca un fel de băutură. Eşti sigură că tot aurişorul comunist sclipitor e pitit acolo? Nu-mi place râul ăla. Şi pe malul celălalt mai e înc-un oraş. Îmi sugerează o capcană gata să se-nchidă şi să te înhaţe în timp ce tu te scapi pe tine aşteptând să fii împuşcat.

– E destul de simplu, face ea. Soţul meu a condus convoiul şi nu l-a legat nimeni la ochi.

– Şi acum, destoinicul de bărbată-tu s-a hotărât să umfle din nou cele treizeci de milioane? rânjeşte Porta sceptic. Şi tu, normal, te poţi încrede în el. Dar eu? Nu prea mă-ncântă slujitorii buni