— Al Hildegardei Schmidt? Crezi că...?

— Nu ceea ce crezi dumneata. O să-mi formulez ideea în felul următor: dacă Hildegarde Schmidt e vinovată, uniforma ar putea fi găsită în bagajul ei, dar dacă e nevinovată, atunci cu siguranţă, o vom găsi acolo.

— Dar cum se...? începu Bouc şi se opri brusc. Ce e zgomotul acesta care se apropie? strigă el. Parcă ar fi o locomotivă.

Zgomotul se auzi mai aproape. Erau ţipetele ascuţite ale unei femei, însoţite de proteste. Uşa de la capătul vagonului restaurant zbură în lături. Doamna Hubbard dădu buzna înăuntru.

— Asta-i prea de tot, strigă ea. Prea de tot. În geanta mea, în geanta mea. Un cuţit mare, mânjit de sânge.

Şi deodată, împleticindu-se, leşină în braţele lui Bouc.

CAPITOLUL XIV

MĂRTURIA CUŢITULUI

Mai mult brutal decât cavalereşte, Bouc sprijini doamna leşinată de o masă din apropiere. Doctorul Constantine strigă după unul din chelneri, care sosi într-un suflet.

— Ţine-i capul aşa, spuse doctorul. Când o să-şi revină, dă-i puţin co-niac, înţelegi?

Apoi se repezi după ceilalţi doi. Crima îl pasiona prea mult, în timp ce doamnele în vârstă leşinate nu-l interesau câtuşi de puţin.

Se poate ca doamna Hubbard să-şi fi revenit ceva mai repede cu ajutorul celor prescrise de doctorul Constantine. Fapt e că două-trei minute mai târziu, stătea bine înfiptă în scaun, sorbind coniac din paharul adus de chelner. O luase cu povestea de la început.

— Nici nu pot să spun ce îngrozitor a fost. Cred că nimeni de aici nu poate să mă înţeleagă. De mic copil eram ffoarte, ffoarte sensibilă. Numai când văd sânge... ah... şi acum mi se face rău când mă gândesc.

Chelnerul îl întinse din nou paharul.

— Mai beţi puţin, doamnă.

— Crezi că o să-mi facă bine? De când mă ştiu, nu beau. N-am pus niciodată gura pe alcool sau pe vin. Toţi din familia mea sunt abstinenţi. Totuşi, dacă e aşa, ca o doctorie...

Şi mai trase o duşcă.

Între timp, Poirot şi Bouc, urmaţi îndeaproape de doctorul Constantine, parcurgeau în grabă vagonul, spre compartimentul doamnei Hubbard. În faţa uşii se strânseseră aproape toţi pasagerii vagonului. Conductorul, cu o figură răvăşită, de-abia îi mai ţinea în loc.

— Mais il n'y a rien à voir{4}, spunea el în franţuzeşte şi traducea apoi în alte câteva limbi.

— Fiţi bun şi daţi-mi voie, ceru Bouc.

Şi strecurându-şi rotunjimile printre călătorii curioşi care blocau accesul, intră în compartiment, urmat de Poirot.

— Mă bucur că aţi venit, domnule, spuse conductorul răsuflând uşurat. Fiecare voia să intre. Iar doamna Hubbard, Dumnezeule, ce-a mai ţipat! Am crezut că au omorât-o şi pe ea! Am venit într-un suflet, iar ea stătea aici şi urla ca scoasă din minţi. O ţinea una şi bună, că se duce după dumneavoastră, şi a plecat strigând cât o ţinea gura şi povestind celor întâlniţi pe coridor ce i se întâmplase.

Adăugă apoi, făcând un gest cu mâna:

— E înăuntru, domnule. Nu l-am atins.

De clanţa uşii de acces atârna o geantă voluminoasă, cadrilată, de muşama. Dedesubt, pe podea, în locul unde căzuse din mâna doamnei Hubbard, se afla un pumnal cu lama dreaptă, ascuţit în vârf, cu plăsele de os sculptat, o imitaţie orientală de duzină. Lama avea nişte pete ca de rugină.

Poirot ridică cu grijă.

— Da, murmură el. Nu mai rămâne nici o îndoială. Asta-i arma noastră, doctore, ce zici?

Doctorul o examină.

— Nu trebuie să fii atât de precaut, îi spuse Poirot. N-o să găsim decât amprentele doamnei Hubbard.

— Într-adevăr, aceasta-i arma, spuse doctorul după câteva momente. Ea ne va explica toate rănile.

— Te implor, prietene, nu te grăbi cu astfel de afirmaţii.

Doctorul îl privi uimit.

— Suntem şi aşa copleşiţi de coincidenţe. Doi oameni se hotărăsc să-l înjunghie pe Ratchett noaptea trecută. E prea de tot ca fiecare din ei să fi ales aceeaşi armă.

— În privinţa asta, poate, coincidenţa nu-i atât de mare cum pare, spuse doctorul. Mii de asemenea imitaţii de pumnale orientale sunt fabricate şi apoi expediate bazelor din Constantinopol.

— M-ai liniştit puţin, dar numai puţin, spuse Poirot.

Privi atent la uşa din faţa lui, apoi ridicând geanta, încercă clanţa. Uşa nu cedă. Cam la un picior deasupra clanţei se afla pus zăvorul. Poirot trase zăvorul, împinse din nou uşa, dar aceasta nu se mişcă.

— Am încuiat-o noi pe partea cealaltă, îţi aminteşti? îi atrase atenţia doctorul.

— Aşa e, spuse Poirot, absent.

Pe faţă i se putea citi o expresie de uluială.

— Se potriveşte, nu-i aşa? spuse Bouc. Omul nostru a trecut prin acest compartiment. Pe când închidea uşa de acces a dat peste poşetă. Atunci i-a venit ideea să ascundă în ea cuţitul plin de sânge. Apoi, fără să-şi dea seama c-o trezise pe doamna Hubbard, a ieşit prin cealaltă uşă, în coridor.

— Da, da, murmură Poirot. Aşa trebuie să se fi întâmplat.

Figura lui exprima aceeaşi uluială.

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Bouc. Ceva te nemulţumeşte, nu-i aşa?

— Nu te izbeşte şi pe dumneata acelaşi lucru? Nu, bineînţeles că nu. E aici o mică încurcătură.

Conductorul băgă capul pe uşă.

— Doamna Hubbard se întoarce.

Doctorul Constantine se simţea puţin vinovat. Îşi dădea seama acum că o tratase cam necavalereşte pe doamna Hubbard. Dar ea nu-i reproşă nimic. Toată energia şi zelul ei erau concentrate în altă parte.

— Am venit să vă spun ceva, neaparat, zise ea, gâfâind. Eu nu mai stau în compartimentul ăsta! Nu mai dorm aici la noapte, nici dacă îmi daţi un milion de dolari!

— Dar, doamnă...

— Ştiu ce-o să spuneţi, dar eu vă anunţ clar că nu mai vreau! Mai bine stau toată noaptea pe coridor!

Începu să plângă.

— Oh, dac-ar şti fiica mea... dac-ar putea să mă vadă în ce hal sunt.

Poirot o întrerupse hotărât:

— N-aţi înţeles bine, doamnă. Cererea dumneavoastră este cu totul rezonabilă. Bagajul vă va fi de îndată transportat în alt compartiment.

Doamna Hubbard îşi luă batista de la ochi.

— Da? Oh, mă simt mai bine. Dar, fără îndoială că peste tot e plin, dacă nu cumva unul dintre domni...

Fu rândul lui Bouc să vorbească:

— Bagajul dumneavoastră, doamnă, va fi dus în alt vagon. Veţi avea un compartiment în vagonul alăturat, cel de la Belgrad.

— Oh, e minunat. Ştiţi, nu sunt o femeie din