Cărți «Crima Din Orient Expres cărți .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
— Michel, strigă Bouc, du acest bagaj într-unul din compartimentele libere din vagonul Atena-Paris.
— Da, domnule. Să aibă acelaşi număr ca acesta, 3?
— Nu, răspunse Poirot înaintea lui Bouc. Cred că doamna s-ar simţi mai bine să aibă un alt număr, să zicem 12.
— Bine domnule.
Conductorul ridică bagajul. Doamna Hubbard se întoarse spre Poirot, recunoscătoare.
— Sunteţi foarte amabil şi delicat. Apreciez asta, vă asigur.
— N-aveţi pentru ce, doamnă. Vă vom însoţi. Vrem să vă vedem instalată confortabil.
Doamna Hubbard, însoţită de cei trei bărbaţi, se îndreptă radioasă spre noua ei cuşetă.
— E perfect.
— Vă convine, doamnă? Precum vedeţi, e întocmai ca şi cel pe care l-aţi părăsit.
— Aşa e... numai că-i cu faţa în cealaltă parte. Dar nu contează. Trenurile astea merg mai întâi într-o direcţie, apoi în alta. Îi spuneam fiicei mele: Aş vrea un compartiment cu faţa la locomotivă, iar ea îmi zicea: De ce, mami, ăla nu-i bun pentru tine, că dacă dormi cu capul într-o parte, o să te trezeşti când trenul e în cealaltă parte. Şi avea întru totul dreptate. Noaptea trecută am intrat în Belgrad cu faţa şi am plecat cu spatele.
— Oricum, doamnă, sunteţi mulţumită acum?
— Ei bine, nu. N-aş putea spune asta. Stăm aici înzăpeziţi, nimeni nu mişcă un deget, iar vaporul meu pleacă poimâine.
— Doamnă, spuse Bouc, nu uitaţi că toţi suntem în aceeaşi situaţie.
— Da, asta-i adevărat, recunoscu doamna Hubbard. Dar nimeni altcineva n-a avut de-a face cu un asasin care să-i umple prin compartiment în miezul nopţii.
— Ceea ce mă uluieşte însă, spuse Poirot, este cum a putut asasinul să intre în compartimentul dumneavoastră, din moment ce uşa de acces, precum ne aţi spus, era încuiată. Sunteţi sigură că era încuiată?
— Păi cum, suedeza a încercat-o în faţa mea.
— Să reconstituim scena. Stăteaţi întinsă în pat, aşa, şi nu puteaţi vedea dacă era încuiată sau nu?
— Da, nu vedeam din cauza poşetei. Oh, trebuie să-mi cumpăr una nouă. Îmi face rău la stomac când o văd pe asta.
Poirot luă poşeta şi o agăţă de clanţa uşii de acces.
— Întocmai, pricep, spuse el. Zăvorul e chiar sub clanţă, iar poşeta îl acoperă. Din locul în care eraţi, deci, nu puteaţi vedea dacă zăvorul era pus sau nu.
— Păi, tocmai asta v-am spus!
— Iar domnişoara Ohlsson stătea aici, între dumneavoastră şi uşă. A verificat zăvorul şi v-a spus că era închis.
— Exact.
— Totuşi, doamnă, e posibil ca dânsa să se fi înşelat. Înţelegeţi ce vreau să spun? Poirot era nerăbdător să-i explice: Zăvorul acesta nu-i decât o proeminenţă de metal... aşa. Întors la dreapta, blochează uşa, lăsat drept, nu. Dânsa, probabil, a împins numai uşa, şi cum uşa era încuiată de cealaltă parte, a tras concluzia că, de fapt, era încuiată de aici.
— Cred că e cam stupid din partea ei.
— Doamnă, oamenii cei mai buni, cei mai amabili, nu sunt întotdeauna şi cei mai deştepţi.
— Asta aşa e, fireşte.
— Fiindcă veni vorba, doamnă, aţi călătorit spre Smirna cu trenul?
— Nu. Am luat vaporul direct spre Istanbul. Un prieten de-al fiicei mele, domnul Johnson (un om cu totul admirabil, pe care mi-ar face plăcere să-l cunoaşteţi) m-a întâmpinat şi m-a purtat prin tot Istanbulul. Oraşul m-a dezamăgit foarte mult... totu-i dărăpănat. Cât despre moscheile lor şi papucii aceia uriaşi pe care trebuia să ţi-i pui peste pantofi, ce să mai vorbim... Unde rămăsesem?
— Spuneaţi că domnul Johnson v-a întâmpinat...
— Întocmai. M-a văzut pe puntea unui vapor poştal francez care mergea la Smirna. Soţul fiicei mele aştepta pe chei. Ce-o să spună când o să audă ce mi s-a întâmplat! Fiică-mea zicea că asta e cea mai sigură şi mai comodă călătorie imaginabilă. Nici nu te instalezi bine în compartimentul tău, spunea ea, şi te şi trezeşti la Paris, unde te aşteaptă American Expresul. Şi, oh — cum o să anulez acum traversarea cu vaporul? Ar trebui să-i înştiinţez... dar nu pot face nimic. E îngrozitor...
Doamna Hubbard era gata să izbucnească din nou în plâns.
Poirot, care începuse să dea uşoare semne de nerăbdare, profită de ocazie:
— Aţi suferit un şoc, doamnă. Chelnerul va primi instrucţiuni să vă aducă ceai şi nişte biscuiţi.
— Nu-mi aduc aminte să mă fi omorât vreodată după ceai, articulă doamna Hubbard printre lacrimi. Asta e un obicei mai mult englezesc.
— Atunci cafea, doamnă. Aveţi nevoie de un stimulent.
— Coniacul acela m-a înveselit cam prea tare. Cred că aş vrea nişte cafea.
— Excelent. Trebuie să vă refaceţi forţele.
— Să-mi refac, ce? Ia te uită ce expresie nostimă!
— Dar mai întâi, doamnă, o mică formalitate de îndeplinit. Îmi permiteţi să cercetez bagajul dumneavoastră?
— Pentru ce?
— Vrem să examinăm bagajele tuturor pasagerilor. N-aş fi vrut să vă reamintesc o întâmplare neplăcută, dar nu uitaţi poşeta dumneavoastră...
— Oh, Dumnezeule! Poate aveţi dreptate. N-aş mai suporta încă o surpriză.
Controlarea bagajului ei dură foarte puţin. Doamna Hubbard nu-şi luase prea multe lucruri cu ea: o cutie de pălării, o valiză ieftină şi un sac de voiaj bine burduşit. Toată treaba ar fi durat şi mai puţin dacă nu s-ar fi amestecat doamna Hubbard, rugându-l să umble cu multă grijă printre fotografiile "fiicei mele" şi ale unor copii cam urâţei, "copiii fiicei mele, nu-i aşa că-s scumpi?".
CAPITOLUL XV
MĂRTURIA BAGAJELOR PASAGERILOR
După ce debită câteva minciuni politicoase cu privire la "micuţii" din fotografie şi o asigură pe doamna Hubbard că va cere să-i fie adusă cafeaua, Poirot reuşi să se retragă împreună cu cei doi prieteni.
— Va să zică, cu primul bagaj n-am nimerit-o, observă Bouc. Cine urmează?
— Cred că ar fi mai comod s-o luăm compartiment cu compartiment. Ceea ce înseamnă că începem cu numărul 16, unde stă simpaticul nostru domn Hardman.
Hardman, care fuma un trabuc, îi întâmpină binevoitor:
— Intraţi, domnilor... dacă aşa ceva e omeneşte cu putinţă. E cam strâmt aici pentru o şuetă.
Bouc îi explică scopul vizitei lor, la care solidul detectiv dădu din cap cu înţelegere.
— E în regulă. Ca să fiu sincer, mă şi miram că n-aţi descins mai