devreme. Astea sunt cheile mele, domnilor, iar dacă doriţi să-mi cotrobăiţi şi prin buzunare, sunteţi bine veniţi. Să dau cuferele jos.

— Asta o s-o facă conductorul. Michel!

Cele două cufere ale lui Hardman fură repede cercetate şi puse la loc. Conţineau poate cam multă băutură alcoolică. Hardman le făcu cu ochiul.

— Nu te prea controlează la graniţă, dacă te aranjezi cu conductorul. I-am strecurat un teanc de bancnote turceşti, şi până acum n-am avut nici un fel de bătaie de cap.

— Şi la Paris?

Hardman le făcu iarăşi cu ochiul.

— Până ajung eu la Paris, ce mai rămâne intră tocmai bine într-o sticluţă cu apă de păr.

— Nu sunteţi un adept al prohibiţiei, domnule Hardman, spuse Bouc zâmbind.

— Cum să vă spun, prohibiţia nu mi-a dat niciodată de furcă.

— Aha, făcu Bouc. Bar clandestin. Articulă cuvintele tacticos, savurându-le. Denumirile voastre americane sunt atât de nostime, de expresive.

— Mi-ar place mult să mă duc în America, interveni Poirot.

— Aţi avea de învăţat câteva metode moderne acolo, spuse Hardman. Europa trebuie să se trezească, prea e adormită.

— E adevărat că America e ţara progresului, recunoscu Poirot. Îi admir în multe privinţe pe americani. Numai că — sau poate nu sunt eu în pas cu moda — femeile americane mi se par mai puţin fermecătoare decât compatrioatele mele. Cred că nu e nimic mai cochet şi mai încântător decât o tânără franţuzoaică sau belgiancă.

Hardman privea îngândurat pe fereastră.

— Poate aveţi dreptate, domnule Poirot, spuse el. Dar eu cred că fiecărui popor îi plac mai mult femeile din ţara lui.

Clipi repede din ochi, parcă orbit de albul strălucitor al zăpezii.

— Te izbeşte în ochi, nu-i aşa? remarcă el. Vă spun sincer, domnilor, această poveste a început să-mi calce pe nervi. Crima, şi zăpada, şi toate celelalte — şi pe deasupra nu putem face nimic. Doar să zaci şi să-ţi omori timpul. Aş vrea să mă ocup de ceva sau de cineva.

— Iată autenticul neastâmpăr al oamenilor din vest, exclamă Poirot, zâmbind.

Conductorul puse în ordine bagajele, şi cei trei trecură mai departe.

Colonelul Arbuthnot stătea într-un colţ, trăgând din pipă şi citind o revistă. Poirot îl puse la curent cu misiunea lor. Colonelul nu avu nimic de obiectat. Bagajul lui se compunea din două geamantane mari, de piele.

— Restul lucrurilor le-am trimis cu vaporul, le explică el.

Ca majoritatea celor din breasla lui, colonelul ştia să-şi ţină lucrurile în ordine. Examinarea bagajului luă doar câteva minute. Poirot observă un pachet de curăţitoare de pipă.

— Folosiţi întotdeauna acelaşi tip? se interesă el.

— De obicei. Bineînţeles, dacă mi le pot procura.

— Aha, făcu Poirot.

Curăţitoarele din bagaj erau identice cu cel găsit în compartimentul lui Ratchett.

Doctorul Constantine remarcă acelaşi lucru când fură din nou pe coridor.

— Totuşi, murmură Poirot, nu-mi vine să cred. Nu-i genul lui, şi când ai spus asta, ai spus de fapt totul.

Uşa următoare era închisă. Era compartimentul prinţesei Dragomiroff. Bătură la uşă. Dinăuntru se auzi vocea mai profundă a prinţesei.

— Intră.

Bouc fu purtătorul lor de cuvânt. Foarte reverenţios, îi explică prinţesei motivul pentru care îndrăzneau s-o deranjeze.

Prinţesa îl ascultă în tăcere. Faţa ei mică, de broască, era absolut nemişcată.

— Dacă e necesar, domnilor, spuse ea, calm, după ce Bouc termină, atunci aşa să fie. Camerista mea are cheile. Ea vă va da şi o mână de ajutor.

— Camerista ţine întotdeauna cheile la ea, doamnă? întrebă Poirot.

— Bineînţeles, domnule.

— Şi dacă In timpul nopţii, la graniţă, vameşii cer să vadă un bagaj?

Bătrâna doamnă ridică din umeri.

— E foarte puţin probabil. Dar dacă totuşi se întâmplă, conductorul s-ar duce s-o cheme.

— Asta înseamnă că, implicit, aveţi încredere in ea?

— V-am mai spus acest lucru, rosti prinţesa, calm. Nu angajez oameni în care să n-am încredere.

— Da, spuse Poirot, absent. Încrederea înseamnă ceva în ziua de azi. E probabil mai bine să ai o femeie modestă, pe care să te poţi bizui, decât o cameristă mai chic, vreo pariziancă spilcuită, să zicem.

Poirot observă ochii negri, inteligenţi, întorcându-se încet spre el şi fixându-l.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Poirot?

— Eu? Nimic, doamnă, nimic.

— Ba da. Credeţi, nu-i aşa, că ar fi fost mai nimerit să am o franţuzoaică elegantă, care să se ocupe de toaleta mea?

— Ar fi fost, poate, mai obişnuit, doamnă.

Ea clătină din cap.

— Schmidt îmi e devotată. Articulă încet, zăbovind parcă pe cuvinte: Devotamentul e... de nepreţuit.

Camerista sosi cu cheile. Prinţesa îi vorbi pe nemţeşte. Îi spuse să deschidă valizele şi să-i ajute pe domni să le cerceteze. Apoi ieşi pe coridor şi rămase la fereastră, privind afară. Poirot îi ţinu companie, lăsându-l pe Bouc să se ocupe de bagaje.

Ea îl privi zâmbind răutăcios.

— Nu sunteţi curios să ştiţi ce conţin geamantanele mele?

— E vorba, doamnă, doar de o formalitate.

— Sunteţi aşa de sigur?

— În cazul dumneavoastră, da.

— Şi totuşi, am cunoscut-o şi am îndrăgit-o pe Sonia Armstrong. Ce aveţi de spus? Că nu mi-am mânjit mâinile omorând o canalie ca acest Cassetti? Poate aveţi dreptate.

Tăcu câteva clipe, apoi spuse:

— Ştiţi ce mi-ar fi plăcut să-i fac? Mi-ar fi plăcut să-i chem pe servitorii mei şi să le spun: Biciuiţi-l pe acest om până-şi dă sufletul şi azvârliţi-l la gunoi. Aşa se rezolvau lucrurile astea pe când eram tânără, domnule.

Poirot o asculta atent. După ce termină ce avu de spus, prinţesa se întoarse spre el, enervată.

— Nu spuneţi nimic, domnule Poirot. Mă întreb ce gândiţi.

El o privi în faţă.

— Cred, doamnă, că forţa dumneavoastră stă în voinţă şi nu în braţe.

Ea îşi coborî ochii înspre braţele subţiri, înveşmântate în negru, înspre mâinile galbene, nervoase, ca nişte gheare, împodobite cu inele.

— E adevărat, n-am deloc forţă în ele. Nici nu ştiu dacă trebuie să mă bucur, sau să mă întristez pentru asta.

Apoi, deodată, se întoarse brusc şi intră în compartiment, unde camerista tocmai punea la loc hainele în geamantane.

Bouc începu din nou eu scuzele, dar prinţesa i-o reteză scurt.

— Nu-i nevoie să vă scuzaţi, domnule. A fost comisă o crimă. De aceea trebuie luate unele măsuri. Asta-i tot.

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă.

Ea salutul lor, prinţesa înclină uşor capul.

Uşile următoarelor două compartimente erau închise. Bouc se opri nehotărât,