— La dracu! exclamă el. E cam penibil. Au paşapoarte diplomatice. Bagajele lor sunt scutite de control.

— De controlul vamal, da. Dar o crimă e cu totul altceva.

— Ştiu. Totuşi, n-aş vrea să avem complicaţii...

— Nu te necăji, prietene. Contele şi contesa ne vor înţelege. Ai văzut ce amabilă a fost prinţesa Dragomiroff.

— E într-adevăr, o adevărată doamnă. Şi aceştia au acelaşi rang, dar contele mi-a făcut impresia unui bărbat cam impulsiv. Nu s-a arătat prea încântat când ai insistat să stai de vorbă cu soţia lui. Iar asta îl va înfuria şi mai mult. Ce-ar fi... oh, dacă i-am omite pe ei. În fond, nu pot să aibă vreun amestec în toată tărăşenia asta. De ce să mă leg la cap când nu mă doare...

— Nu sunt de aceeaşi părere, spuse Poirot. Sunt convins că contele Andrenyi o să ne înţeleagă. Oricum, nu strică să încercăm.

Şi, înainte ca Bouc să apuce să-i răspundă, ciocăni uşor în uşa compartimentului cu numărul 13.

Dinăuntru se auzi:

— Intră!

Contele şedea într-un colţ, lângă uşă, şi citea. Contesa stătea ghemuită în celălalt colţ, lângă fereastră. Capul îi era rezemat de o pernă şi părea că doarme.

— Scuzaţi, domnule conte, începu Poirot. Vă rog să ne iertaţi pentru prezenţa noastră inoportună, dar suntem nevoiţi să cercetăm bagajele tuturor călătorilor. În cele mai multe dintre cazuri e vorba doar de o simplă formalitate. Domnul Bouc e de părere că, întrucât aveţi paşaport diplomatic, puteţi pe bună dreptate să cereţi să fiţi scutit de un asemenea control.

Contele păru să chibzuiască o clipă.

— Mulţumesc, spuse el, dar nu ţin să se facă o excepţie în ce mă priveşte. Aş prefera ca bagajele noastre să fie controlate la fel ca toate celelalte.

Se întoarse către soţia lui:

— Cred că n-ai nimic împotrivă, Elena?

— Absolut deloc, răspunse contesa fără să şovăie.

Controlul fu rapid şi cam de mântuială. Poirot părea că încearcă să-şi ascundă stânjeneala, făcând tot felul de remarci lipsite de noimă, cum ar fi:

— Cartea de vizită de pe geamantanul acesta e complet muiată, doamnă, în timp ce ridica de jos o valiză de piele albastră cu iniţialele ei şi cu o mică coroană nobiliară.

Contesa nu-i răspunse. Părea, într-adevăr, cam plictisită de forfota din jurul ei, şi rămase ghemuită în colţ, privind visătoare pe fereastră, în vreme ce ceilalţi îşi vedeau de treabă în compartimentul vecin.

Poirot încheie controlul deschizând dulăpiorul de deasupra chiuvetei şi aruncând o privire fugară înăuntru: un burete, cremă de faţă, pudră şi o sticluţă mică cu eticheta "Trional".

Apoi, după ce-şi ceru încă o dată scuze, echipa de anchetatori se retrase.

Urmară, la rând, compartimentul doamnei Hubbard, al lui Ratchett şi, în sfârşit, al lui Poirot.

Se îndreptară apoi spre compartimentele de clasa a doua. Primul — numerele 10 şi 11 — era ocupat de Mary Debenham, care tocmai citea o carte, şi de Greta Ohlsson, care dormea. La intrarea lor suedeza se trezi, tresărind.

Poirot îşi repetă povestea. Suedeza părea tulburată. Mary Debenham — calmă ca de obicei. Poirot se adresă întâi suedezei.

— Dacă ne daţi voie, domnişoară, vom începe cu bagajul dumneavoastră, şi apoi poate veţi fi atât de bună să mergeţi să vedeţi cum se mai simte doamna Hubbard. Am mutat-o într-unul din compartimentele din celălalt vagon, dar se mai resimte încă serios de pe urma şocului. Am cerut să i se aducă nişte cafea. Bănuiesc însă că face parte din acei oameni care au nevoie de cineva cu care să stea de vorbă, aşa cum au nevoie de apă.

Suedeza se arătă de îndată plină de înţelegere. Se va duce imediat. Biata doamnă, trebuie să fi avut într-adevăr un şoc teribil, şi apoi şi aşa era necăjită de pe urma călătoriei şi a faptului că s-a despărţit de fiica ei. Da, fireşte, o să se ducă imediat — nu, geamantanul nu e încuiat — şi o să ia cu ea şi nişte săruri de amoniac.

Ieşi grăbită. Lucrurile îi fură repede examinate. Avea foarte puţine. Se vedea că nu observase încă lipsa plasei de sârmă din cutia de pălării.

Mary Debenham puse, în sfârşit, cartea deoparte şi-l urmări cu privirea pe Poirot. La rugămintea acestuia, îi întinse chelie. În vreme ce el dădea jos un geamantan şi-l deschidea, îi spuse:

— De ce-aţi trimis-o de aici, domnule Poirot?

— Eu, domnişoară? M-am gândit numai că trebuia să aibă grijă de doamna Hubbard.

— Un pretext excelent... dar oricum, pretext.

— Nu vă înţeleg, domnişoară.

— Cred că mă înţelegeţi foarte bine.

Îi zâmbi.

— Doreaţi să rămân singură, nu-i aşa?

— Îmi puneţi în gură cuvintele dumneavoastră, domnişoară.

— Şi idei în cap, nu? Nu, nu e chiar aşa. Ideile sunt dinainte acolo. Am dreptate, nu-i aşa?

— Domnişoară, noi avem un proverb...

— Cine se scuză, se acuză. Asta voiaţi să spuneţi? Trebuie să recunoaşteţi că am un oarecare spirit de observaţie, ca şi bun simţ de altfel. Nu ştiu din ce motiv v-aţi băgat în cap că ştiu ceva în legătură cu această poveste murdară... asasinarea unui om pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte.

— Astea-s fantezii, domnişoară.

— Nu sunt nici un fel de fantezii. Dar mi se pare că se pierde o groază de vreme nespunându-se adevărul... bătând aşa apa în piuă, în loc de a da cărţile pe faţă.

— Iar dumneavoastră nu vă place să pierdeţi timpul. Preferaţi să puneţi punctul pe i. Vă plac metodele directe. Eh bien, vă voi oferi o astfel de metodă directă. Vă voi ruga să-mi lămuriţi sensul anumitor cuvinte pe care le-am auzit pe când veneam împreună din Siria. Coborâsem din tren ca să mă mai dezmorţesc. Asta se întâmpla în gara Konia. Din noapte mi-a ajuns la ureche vocea dumneavoastră şi a colonelului. Îi spuneaţi: "Nu acum, nu acum. Când totul se va termina. Când va rămâne undeva departe, în urma noastră." Ce voiaţi să spuneţi cu aceste cuvinte, domnişoară?

Ea îi răspunse foarte liniştită.

— Credeţi că mă refeream la... crimă?

— Eu sunt acela care întreabă, domnişoară.

Ea suspină, cu gândurile aiurea. Apoi, parcă deşteptându-se din visare, îi spuse:

— Aceste cuvinte au un înţeles, domnule, pe care însă nu vi-l pot spune. Pot numai să vă dau în mod solemn