cuvântul meu de onoare că pe acest Ratchett l-am văzut pentru prima oară în viaţă aici, în tren.

— Deci refuzaţi să-mi explicaţi acele cuvinte?

— Da, dacă vreţi s-o luaţi aşa, refuz. Se refereau... la o sarcină pe care mi-o asumasem.

— O sarcină care a fost îndeplinită?

— Ce vreţi să spuneţi?

— A fost îndeplinită, nu-i aşa?

— Ce vă face să gândiţi astfel?

— Ascultaţi, domnişoară, o să vă reamintesc un alt incident. În ziua în care trebuia să ajungem la Istanbul, trenul a avut o întârziere. Eraţi foarte agitată, dumneavoastră de obicei atât de calmă, de controlată. Vă pierduserăţi calmul.

— Nu voiam să scap legătura.

— Aşa spuneţi dumneavoastră. Dar trebuie să ştiţi că Orient Expresul pleacă din Istanbul în fiecare zi. Chiar dacă aţi fi scăpat legătura, întârzierea dumneavoastră ar fi fost de numai douăzeci şi patru de ore.

Pentru prima oară domnişoara Debenham păru că-şi pierde răbdarea.

— Se pare că dumneavoastră nu realizaţi că cineva poate avea prieteni care să-l aştepte la sosirea la Londra şi că o întârziere de o zi îţi dă peste cap toate aranjamentele şi-ţi creează o groază de neplăceri.

— Aha, deci asta era! Prieteni care vă aşteptau la gară şi pe care nu voiaţi să-i încurcaţi?

— Bineînţeles...

— Şi totuşi... e curios...

— Ce e curios?

— Acum, în acest tren... avem din nou o întârziere. Şi încă o întârziere mult mai serioasă, cu atât mai mult cu cât nu există nici o posibilitate de a trimite o telegramă prietenilor dumneavoastră sau de a comunica cu ei... la distanţă... la distanţă...

— La distanţă lungă? Vreţi să spuneţi, prin telefon.

— Ah, da, convorbire la depărtare, cum spuneţi dumneavoastră în Anglia.

Mary Debenham zâmbi fără să vrea.

— Convorbire interurbană, îl corectă ea. Întocmai, precum spuneţi, e foarte neplăcut să nu poţi trimite o vorbă, prin telegraf sau telefon.

— Şi totuşi, domnişoară, de data asta comportarea dumneavoastră e cu totul diferită. Nu vă mai manifestaţi neliniştea. Atitudinea dumneavoastră e calmă şi filozofică.

Mary Debenham se înroşi şi îşi muşcă buzele. Nu mai părea dispusă să zâmbească.

— Nu răspundeţi, domnişoară?

— Îmi pare rău, dar nu ştiam că ar mai fi ceva de răspuns.

— Să-mi explicaţi schimbarea atitudinii dumneavoastră.

— Domnule Poirot, nu credeţi că vă agitaţi în fond pentru nişte nimicuri?

Poirot ridică braţele într-un gest de scuză.

— Ăsta-i poate păcatul nostru, al detectivilor. Ne aşteptăm ca purtarea cuiva să fie întotdeauna logică, consecventă. Nu vrem să ţinem seama de schimbările de atitudine.

Mary Debenham tăcu.

— Îl cunoaşteţi bine pe colonelul Arbuthnot, domnişoară?

Poirot avu impresia că această schimbare de subiect o mai linişti.

— L-am întâlnit pentru prima oară în această călătorie.

— Aveţi vreun motiv să credeţi că l-ar fi putut cunoaşte dinainte pe Ratchett?

Ea scutură din cap cu hotărâre.

— Sunt absolut sigură că nu l-a cunoscut.

— De ce sunteţi atât de sigură?

— Din cele spuse de el.

— Şi totuşi, trebuie să ştiţi, domnişoară, că pe podeaua compartimentului lui Ratchett am găsit un curăţitor de pipă. Iar colonelul Arbuthnot este singurul din tren care fumează pipă.

Poirot o urmări atent, dar ea nu se arătă nici surprinsă, nici emoţionată. Spuse doar:

— E absurd. Colonelul Arbuthnot este ultimul om din lume care să aibă un amestec în vreo crimă... mai ales într-o crimă teatrală ca aceasta.

Observaţia ei concorda atât de mult cu opinia pe care şi-o făcuse şi el, încât Poirot era pe punctul să-i dea dreptate. Îi replică în schimb:

— Trebuie să vă reamintesc că nu-l cunoaşteţi foarte bine, domnişoară.

Ea înălţă din umeri.

— Cunosc destul de bine genul.

Poirot o întrebă foarte blând:

— Şi tot refuzaţi să-mi spuneţi ce înseamnă aceste cuvinte: "Când totul va rămâne undeva, departe, în urma noastră"?

— Nu mai am altceva de spus, i-o tăie ea, rece.

— Nu-i nimic, rosti Hercule Poirot. Tot voi afla.

Se înclină şi ieşi din compartiment, închizând uşa după el.

— Crezi c-a fost bine ce-ai făcut? îl întrebă Bouc. Ai pus-o în gardă... şi prin ea, şi pe colonel.

— Prietene, dacă vrei să prinzi un iepure, vâri o nevăstuică în vizuină, şi dacă iepurele e acolo, o zbugheşte afară. Asta-i tot ce-am făcut.

Intrară împreună în compartimentul Hildegardei Schmidt. Aceasta îi aştepta, respectuoasă, dar deloc emoţionată.

Poirot aruncă o privire în valijoara aşezată pe banchetă, apoi îi făcu semn conductorului să dea jos geamantanul cel mare aflat pe plasa de deasupra.

— Cheile, te rog.

— Nu e încuiat, domnule.

Poirot desfăcu închizătoarele şi ridică capacul.

— Aha, exclamă el, întorcându-se spre Bouc. Ţii minte ce ţi-am spus. Ia priveşte aici o clipă!

Deasupra hainelor, înfăşurată la repezeală, se afla o uniformă cafenie de conductor.

Nepăsarea femeii dispăru ca prin farmec.

— Ach, strigă ea. Asta nu-i a mea. Nu eu am pus-o acolo. N-am deschis deloc geamantanul de când am plecat din Istanbul. E aşa cum vă spun.

Privea speriată când la unul, când la altul.

Poirot o luă cu blândeţe de mână şi încercă s-o liniştească.

— Nu-i nimic, totul e în ordine. Te credem. Nu te frământa. Sunt aşa de sigur că n-ai ascuns dumneata uniforma, pe cât sunt de sigur că eşti o bună bucătăreasă. Înţelegi? Eşti o bună bucătăreasă, nu-i aşa?

Speriată, femeia surâse fără să vrea.

— Da, aşa e. Toate doamnele la care am lucrat spuneau aşa. Eu...

Se opri, cu gura larg deschisă, din nou speriată.

— Nu, nu, te asigur că totul e în regulă. O să-ţi spun cum s-au întâmplat de fapt lucrurile. Acest om, vreau să spun cel îmbrăcat în uniforma de conductor, a ieşit din compartimentul celui asasinat. S-a ciocnit de dumneata. Asta a fost neşansa lui; sperase că nu-l va vedea nimeni. Ce să facă atunci? Trebuie să scape de uniforma care nu-l mai apăra, ci dimpotrivă, îl punea în pericol.

Privirea îi alunecă înspre Bouc şi doctorul Constantine, care-l ascultau cu atenţie.

— Afară, totu-i înzăpezit, înţelegi. Zăpada îi încurcă toate planurile. Unde ar putea să ascundă hainele de pe el? Toate compartimentele sunt ocupate. Ba nu, trece pe lângă unul a cărui uşă e deschisă, semn că pasagerul lipseşte. Trebuie să fie al femeii de care tocmai se ciocnise. Se strecoară înăuntru, dă jos de pe el uniforma şi o vâră în grabă într-un geamantan din plasa de bagaje. O să mai treacă vreme până o s-o