— Şi apoi? întrebă Bouc.

— La asta mai trebuie să cugetăm, vorbi Poirot, cu o sclipire de avertizare în ochi.

Luă în mână tunica. Un nasture, al treilea, lipsea. Poirot băgă mâna în buzunarul tunicii şi scoase un şperaclu.

— Iată cum a putut omul nostru să treacă prin uşi încuiate, remarcă Bouc. Întrebările pe care i le-ai pus doamnei Hubbard au fost inutile. Încuiată sau nu, omul a putut trece cu uşurinţă prin uşa de acces. Şi vorba ceea, dacă e să existe o uniformă de conductor, de ce n-ar exista şi o cheie de conductor?

— De ce nu, într-adevăr, repetă Poirot.

— Am fi putut de fapt să ştim acest lucru. Îţi aminteşti că Michel spusese că uşa compartimentului doamnei Hubbard dinspre coridor ora încuiată în momentul când a venit, după ce-l sunase?

— Întocmai, domnule, confirmă conductorul. Iată de ce mi-am spus că doamna trebuie să fi visat.

— Dar acum e clar, continuă Bouc. Omul nostru intenţiona să încuie la loc uşa de acces, dar auzind probabil mişcări în pat, s-a speriat.

— Nu ne mai rămâne, observă Poirot, decât să găsim şi chimonoul vişiniu.

— Într-adevăr. Şi să nu uităm că ultimele două compartimente rămase sunt ocupate de bărbaţi.

— Oricum, ne vom face datoria.

— Oh, bineînţeles. De altfel, îmi amintesc ce ne-ai spus.

Hector MacQueen se arătă foarte binevoitor.

— Şi eu aş fi făcut la fel, spuse el, zâmbind amar. Îmi dau seama că sunt, fără îndoială, cel mai suspect individ din tren. Nu mai urmează decât să găsiţi un testament, prin care bătrânul să-mi fi lăsat banii lui şi totul s-ar lămuri cum nu se poate mai bine.

Bouc îi aruncă o privire bănuitoare.

— E doar o glumă, se grăbi MacQueen să îndrepte lucrurile. În realitate, nu mi-a dat niciodată un ban. I-am fost pur şi simplu de folos... cu limbile străine pe care le cunosc, şi cu altele. Eşti în aer, ca să spun aşa, dacă nu vorbeşti decât limba de-acasă. Nu sunt lingvist, dar mă descurc binişor cu cele câteva fraze franţuzeşti, nemţeşti sau italieneşti pe care trebuie să le debitezi, cât mai înfipt posibil, când intri într-un magazin sau hotel.

Vocea îi era mai ascuţită ca de obicei. Părea că nu se simte prea în largul lui, în ciuda efortului vizibil pe care îl făcea.

Se auzi vocea lui Poirot.

— N-am găsit nimic. Nici măcar un testament compromiţător.

MacQueen răsuflă uşurat.

— Mi-aţi luat o greutate de pe inimă, spuse el mai bine dispus.

În sfârşit, ultimul compartiment. Nici bagajele italianului şi ale vale-tului nu conţineau nimic suspect.

Cei trei stăteau la capătul vagonului şi priveau unul la altul.

— Ce facem acum? întrebă Bouc.

— Ne întoarcem în vagonul restaurant, spuse Poirot. Ştim acum tot ce se poate şti. Avem mărturiile pasagerilor, ale bagajelor lor, ale ochilor noştri. Nu mai putem aştepta de nicăieri vreun alt ajutor. Acum trebuie doar să ne punem mintea la lucru.

Cotrobăi în buzunar după pachetul de ţigări. Era gol.

— Vă ajung într-o clipă, le spuse. Mă duc să-mi iau ţigările. Foarte încurcată şi bizară poveste. Cine o fi purtat acel chimono vişiniu? Şi unde o fi el acum? Tare mult aş vrea să ştiu. E ceva aici... un element care-mi scapă! Dar despre asta, mai vorbim noi. Scuzaţi-mă o clipă.

O luă grăbit înspre compartimentul lui. Ştia că mai avea o rezervă de ţigări într-una din valize. O coborî de pe plasă şi o deschise.

Se dădu surprins înapoi.

Împăturit ca grijă şi aşezat deasupra hainelor lui — un chimono subţire, de culoare vişinie, cu balauri brodaţi.

— Aşa, care va să zică, murmură el. O sfidare. Prea bine, o accept.

PARTEA A TREIA

POIROT SE AŞAZĂ ŞI CUGETĂ

CAPITOLUL I

CARE DINTRE EI?

Intrând în vagonul restaurant, îi zări Pe Bouc şi pe doctorul Constantine stând de vorbă. Bouc părea deprimat.

— Iată-l, spuse el, văzându-l pe Poirot.

Apoi adăugă, în timp ce acesta se aşeza:

— Dacă rezolvi acest caz, mon cher, voi începe într-adevăr să cred în miracole!

— Te frământă, nu-i aşa?

— Dar bineînţeles că mă frământă. Din păcate, nu pricep nimic.

— De acord cu dumneata, spuse doctorul. Îl privi nerăbdător pe Poirot: Ca să fiu sincer, nu văd ce ai mai putea face.

— Nu? spuse Poirot absent.

Luă o ţigară din pachet şi o aprinse. Avea o privire visătoare.

— Pentru mine, asta-i toată frumuseţea cazului nostru, începu el. Nu putem folosi nici una din metodele obişnuite. Aceşti oameni, cărora le-am înregistrat declaraţiile, au spus adevărul, sau au minţit? Nu avem nici un mijloc de a verifica acest lucru, cu excepţia celor pe care le putem născoci noi înşine. E şi ăsta un exerciţiu intelectual.

— Toate astea-s foarte frumoase, spuse Bouc. Vorba e, pe ce te sprijini?

— O să vă spun de îndată.. Avem mărturiile pasagerilor şi cele ale propriilor noştri ochi...

— Grozave mărturii, ale pasagerilor! Nu ne spun absolut nimic.

Poirot clătină din cap.

— Nu sunt de părerea dumitale, prietene. Declaraţiile călătorilor conţin câteva indicii interesante.

— Aşa o fi, spuse Bouc sceptic, dar eu nu le-am observat.

— Pentru că n-ai fost atent.

— Şi ce, mă rog, mi-a scăpat?

— Uite, numai un exemplu: prima declaraţie, cea a tânărului MacQueen. După părerea mea, o frază de-a lui e foarte importantă.

— Cea despre scrisori?

— Nu, nu aceea. După câte îmi amintesc, cuvintele lui au fost următoarele: "Călătoream mult. Domnul Ratchett voia să vadă lumea. Îl stânjenea faptul că nu cunoştea nici o limbă străină. Eram mai mult ghid decât secretar".

Se uită la doctor, apoi la Bouc.

— Cum? Nu remarcaţi? Oh, dar asta-i de neiertat, cu atât mai mult cu cât aţi mai avut încă o şansă să pricepeţi, chiar adineauri, când acelaşi MacQueen ne-a spus: "Eşti în aer, ca să spun aşa, dacă nu vorbeşti decât limba de-acasă".

— Vrei să spui că...? Bouc părea uluit.

— Într-un cuvânt, avem tot ce voiam să ştim. Ei bine, asta e! Ratchett nu vorbea deloc franţuzeşte. Şi totuşi, când conductorul s-a prezentat la el, după ce fusese sunat, o voce i-a spus în franţuzeşte că era o greşeală şi că nu dorea nimic. De altfel, era o frază perfect idiomatică, pe care n-ar fi putut-o folosi un om care nu ştia decât câteva cuvinte