— Am şi eu o părere, mormăi cu supărare comisul Manole; părerea mea este să nu afle nimene nimic din ce-am vorbit noi aici. Mai ales Vodă să nu afle, ca să nu-i aducem tulburare, pe lângă alte griji ce are. Să-ţi faci cruce în faţa icoanei, vistiernice Cristea, şi să juri că n-are să afle jupâneasă domniei tale Candachia un cuvânt despre câte am vorbit. Cum a afla dumneaei, ştiu îndată altele; şi-n trei zile umblă vestea la Liov şi de la Liov la Varşava. Nu este poştă mai repede decât taina muierilor. Noi să părem a dormi şi a nu şti. Ţi-ai făcut cruce şi ai jurat?

— Îmi fac cruce şi jur, cinstite comise.

— Faci bine. Acuma îmi rămâne mie mare suferinţă, îndată ce coborâm la curte începe să mă ciocănească şi să mă cerce din toate părţile jupâneasă Ilisafta. Ea a înţeles că se întâmplă ceva şi plesneşte de ciudă dacă nu află ce-i anume. Eu am să tac şi dumneaei are să deie bătălie asupra mea cinci ceasuri, cât mai avem până la asfinţitul soarelui, în acel ceas stă puţin ş-apoi începe iar. Atuncea trebuie să-mi vie întru ajutor starostele Căliman să spuie el adevărul; cum că s-ar fi aflat veste de mirare, anume că în cetatea Cameniţa ar fi fătat o iapă un mânz cu două capete: unul alb şi unul negru şi aceste capete ale mânzului necontenit se caută ca să se rupă cu dinţii; aşa că slujitorii grajdului crăiesc au proţăpit acele capete. Deci spun vracii că acesta este semn de război între riga leşilor şi spurcatul Mehmet-Sultan. Aşa că mare zdruncin va fi pentru creştinătate. Auzind acestea comisoaia are să se sparie, pe urmă are să se bucure, şi astfel voi avea pace să dorm şi eu un somn bun după atâta trudă.

Sfatul încuviinţă toată rânduială comisului şi ieşi la soare, după care Iosip de la Nimirceni, mărturisind că i-i foame şi mai ales că i-i sete, Jder bătrânul îl luă cu sine ca să-l vâre la cuhnii.

— De vorbele pe care am să le spun eu acolo, cinstite comise, te poftesc să nu te îngrijeşti, îi zise solul, căci eu n-am a spune decât trei vorbe de închinăciune cătră dumneaei comisoaia Ilisafta din partea stăpânului meu Dămian. După aceste trei vorbe, am să scot din desaga mea o bucată de mătase de doisprezece coţi şi am să i-o închin dar din partea fiului său. Asta-i matasă stânjinie de la Florenţa din ţara Italiei, am să-i spun eu, şi feciorul domniei tale te roagă s-o porţi sănătoasă.

Comisul încuviinţă:

— Cunosc din asta că feciorul meu neguţătorul îşi sporeşte înţelepciunea în străinătăţi.

Simion se apropie de el fără să vorbească.

— Aştept să-mi spui ce ai de spus, comise al doilea, îl îndemnă bătrânul.

— Tată, vorbi cu blândeţe Simion, eu am să alcătuiesc cele de cuviinţă.

— Bine, răspunse bătrânul, şi-n acest timp să te gândeşti la acea noră pe care o doresc.

— Tocmai la asta îmi dai voie să nu mă gândesc, cinstite comise.

Bătrânul se smulse mânios din locul unde se oprise şi porni mai departe.

— Ptiu, drace! zise starostele ajungându-l din urmă. Eu aş îndrăzni, cinstite comise Manole, să mă amestec într-această sfadă a dumneavoastră şi te poftesc să ieşi pe al doilea comis să facă fără de tulburare rânduielile cele de cuviinţă. Eu cunosc pe acest fecior al dumnitale şi am înţeles că el ar fi dorit să-ţi sărute mâna şi să faceţi pace. După asta ar fi căpătat în el o putere să se ducă să cerceteze iarăşi toate de-a fir a părului; să numere după răbuş mânjii, să cerce încuietorile grajdurilor, să sporească străjile la toate intrările acestor locuri. câte ştie el că are de făcut, ca să umble toate ca o moară bine pusă pe făină, toate le-ar fi făcut cu dragă inimă. Pe când aşa i-ai pus un ghimpe în inimă şi o povară pe grumaz. Se întoarce iar în singurătatea lui şi se uită crunt într-un colţ. Şi va să săvârşească iar o poznă dintre cele pe care le cunoşti.

Această poznă care izbucnea din când în când şi era destul de cunoscută la Timiş aducea mai mult spaimă decât mâhnire comisoaiei Ilisafta. Decât să săvârşească alte fapte de ruşine — mărturisea dumneaei mustrând fără noimă pe comis — mai bine să-l ştie pe Simion numai cu acest nărav. Mai întăi cade la întristare neagră şi stă cu faţa la părete pe patul lui o jumătate de zi. Uneori stă cu pântecele la pământ şi cu gluga în cap într-un dos, sub pădure, ori în puterea soarelui, într-o râpă. După ce l-a ars amărăciunea lui destul, ori după ce l-au secătuit vântul şi arşiţa, se pune în picioare şi strigă la Lazăr Pitărel, vatav al slujitorilor, să-i aducă fedeleşul de vin şi să-i ţie tovărăşie. Aşa bea el în tăcere o oală, pe urmă nouă; acele oaie, după ce le deşartă, le sparge; la urmă, după ce le sparge, începe a le fărâma şi-n dinţi; după aceea îi vine aşa putere şi mânie încât ar sări să dărâme şi să taie toate. Atuncea îl stăpâneşte Lazăr Pitărel cu câţiva slujitori mai vechi şi-l duc mai mult cu de-a sila devale ca să-l descânte comisoaia. Cum vede pe maică-sa, comisul al doilea varsă lacrimi; însă nu se linişteşte până ce jupâneasă Ilisafta nu spune vorbele şi nu-i suflă de pe frunte duhul rău.

Comisul cel bătrân stă puţin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte şi ţintuit în acelaşi timp de o îndărătnicie.

— Vistiernice, zise el în sfârşit, fii bun şi întoarce-te domnia ta la al doilea comis. Mai târziu oi veni şi eu să văd cum dreg lucrurile. Ca un om înţelept ce eşti, de vreme ce te bucuri de bunăstare şi mila domnească, învaţă-l cum să se poarte. Am eu multe cu acest frate nătâng al vostru.

Vistiernicul Cristea primi numaidecât însărcinarea cu cea mai desăvârşită bunăvoinţă. Starea de bielşug şi înălţare întru care se afla îi îngăduia