Găsi pe Simion Jder liniştit. Chemase pe o parte din slujitori la poruncă. Cerceta săbiile şi suliţile; i se aduseseră dinainte juvăţurile de funie de cânepă; i se dădea socoteală de rânduială străjilor.

— Dragă frate, zise cu multă împăciuire vistiernicul, doream să-ţi spun la o parte două vorbe.

— Ce este? întrebă al doilea comis, înturnând peste umăr bărbia.

Îşi lăsă slujitorii şi urmă pe vistiernic.

— Dragă frate, urmă Cristea, doream să-ţi atrag luarea-aminte a domniei tale asupra datoriei ce aveam noi să ascultăm sfaturile bătrânilor noştri.

— Am ştiinţă, îi răspunse al doilea comis, că jupâneasă Candachia te-aşteaptă în vale. Plânge şi suspină şi nu-şi găseşte stare de pace.

— Ştii domnia ta asta?

— Ştiu bine.

— Atunci să mă duc la vale.

— Să te duci numaidecât. Dacă binevoieşti, lasă poruncă lui Ionuţ să suie până la mine. Şi spune jupânesei Candachia că mă închin cu plecăciune la frumuseţile şi harurile domniei sale.

CAPITOLUL VIII

UMBLÂND PE DRUMUL SUCEVII, IONUŢ ÎŞI AFLĂ SOARTA DE LA O ŢIGANCĂ PROROCIŢĂ

Calea de la Timiş la scaunul Sucevii ţine trei poşte. Până la hanul domnesc de la Spătăreşti, apa Moldovei se vede întruna pe partea stânga, sub dezmierdate privelişti ale pădurilor şi munţilor. Fie dincolo de apă, fie dincoace, se întind sate vechi, cu anumită rânduială şi scuteli de la măria sa pentru slujba Domniei şi a războaielor măriei sale. Rareori se putea vedea pe acest drum trăsură mai frumos zugrăvită şi cu patru cai mai negri decât aceea care ducea la Domnie pe dumnealui vistiernicul Cristea. Lângă vizitiul care mâna pocnind din puhă, se mai afla un slujitor cu fireturi. În laturea stânga a trăsurii unde sta învălită în strai de vulpe jupâneasă Candachia, călărea mezinul feciorilor lui Jder. În urma trăsurii, în pulbere, ca într-o pedeapsă, umbla Botezatu, sluga lui Ionuţ. De departe se putea astfel băga de samă mărirea şi fala vistiernicului, aşa încât căruţele de rând se opreau într-o margine, iar unii nemernici pedeştri se fereau pe o cărare lăturalnică, să nu-i ajungă puha. Numai slujitorii domneşti umblau prin mijlocul drumului, neuitând să deie cuviincios ziua-bună dregătorului măriei sale,

La acel popas de la Spătăreşti, caii puteau fi schimbaţi; pentru aceasta era rânduită poşta, după întocmirea rămasă în domniile răsăritene de la persieni. (Învăţătura aceasta a aflat-o Ionuţ nu târzie vreme după aceea de la dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă). Însă Cristea vistiernicul nu poftea să intre cu alţi cai la Suceava, decât cu ai săi. Deci porunci hangiului să deie orz din bielşug trăgătorilor săi boiereşti, şi de asemeni să nu uite pagul fecioraşului şi dobitocul mai umilit al slujitorului acestui fecioraş. Îndată ce vor fi îndestulaţi caii, vrednicul hangiu avea să se înfăţişeze cu cele de trebuinţă oamenilor şi mai cu samă cinstitelor obraze boiereşti.

Ziua de sfârşit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din fânaţuri. Jupâneasă Candachia rămăsese neclintită la locul său în trăsură, privind în depărtare, în prundurile râului, sticlirile târgului Băii. Acolo ar fi dorit cu arşiţă jupâneasă Candachia să-şi împingă popasul; deoarece aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite, că numai la neguţătorii saşi se găsesc dresurile şi rumenelile de veşnică tinereţă. Cunoştea însă meteahna soţului său şi-şi stăpânea năduhul. Căci cum se deştepta la slujba măriei sale, vistiernicul se arăta neînduplecat. Părea mai harnic decât oricare alt dregător; nu-l putea opri nici seceta, nici puhoiul. Deci, având poruncă să-l înfăţişeze pe mezin la curte chiar a doua zi luni, orice alt cuvânt despre alt lucru ori altă rânduială l-ar fi zbârlit ca pe un mistreţ. Se uită şi el spre târgul Băii, însă cu o nepăsare care făcu pe jupâneasă Candachia să zâmbească amărât. Adevărat era că vistiernicul nu se uitase spre târg, ci spre gândurile şi socotelile lui lăuntrice, aducându-şi aminte de frământarea şi jalea jupânesei Ilisafta, care venise în petrecere până la malul Moldovei şi vărsase lacrimi în acea apă pentru răpirea fecioraşului său prea iubit. După ce-i sărutase în trei rânduri mânile, ducându-se şi întorcându-se iar cu fruntea spre sânul ei, Ionuţ se rupsese în sfârşit din acea jale şi trecuse apa cătră trăsura vistiernicului, prefăcându-se că-şi şterge lacrimile şi zâmbind cu viclenie.

— Ah! striga jupâneasă Ilisafta înălţându-şi braţele spre soare; nu sunt alţi tirani mai mari pe lume decât soţii şi copiii noştri!

Înturnind privirea după asemenea strigăt, comisoaia văzu pe jupân Manole rânjind în barba-i mare. Se aşeză în prund cu mânie ca într-un cuibar al fustelor şi cu destulă greutate o ridicară de subsuori roabele, ca s-o ducă la curte.

Deşi nu era prea ager întru înţelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă uşurinţă bucuria lui Ionuţ. Îşi vedea propria lui bucurie de altădată, când intrase subt aripa ocrotitoare a celor mari. Căci nimic nu-i mai cald şi mai răcoritor, îşi făcea domnia sa socoteală, decât mila lui Vodă. De asemeni — îşi urma domnia sa judecata — bun lucru este îmbielşugarea. Potrivit lucru iarăşi să ai soţie cu slăvit obraz.

De câte ori îl întovărăşeşte la scaunul Sucevii, jupâneasă Candachia nu se arată niciodată bucuroasă aşa cum s-ar cuveni soţiei unui vistiernic. Umblă întunecată până acolo şi cu greu se hotărăşte să se însenineze. Ştiut este că, dintre toate jupânesele care se arată la slujbele sfintei mitropolii, ori la alaiurile boierilor când trece măria sa Ştefan-Vodă, nici una n-are înfăţişare ca a Candachiei, ca şi cum ar veni atunci de la petrecerile lui Crai Cazimir de la Varşava, aşa încât se uită boieroaicele ponciş la dumneaei ca la o duşmancă; însă cunoaşte el că acel zâmbet încremenit al soţiei sale nu-i pentru bucuria ei, ci pentru plăcerea lui. Şi Candachia depărtează de la sine ceea ce pentru altele ar fi desfătare şi se ruşinează de câte ori află despre răutăţile care se petrec între măririle lumii, la curţile domnilor şi crailor. Se spun multe şi despre scaunul Domniei noastre, căci oamenii trăitori în huzur şi lene sunt aceiaşi pretutindeni. Place-i poate jupânesei Candachia să audă ce se