— N-aş putea spune că nu-mi plac drumurile măriei sale, zise jupâneasă Candachia, înturnând o privire plăcută spre soţul său. Îmi plac mai mult decât Suceava, unde e atâta zavistie în partea femeiească. Pe când aici e linişte, de când slujitorii măriei sale au spârcuit lotrii. Poţi umbla în voie şi fără de grijă. Am fi putut face popas de sară la Baia, unde găsim ospătărie curată ca în Ţara Nemţască.

— Găsim asemenea ospătărie şi la Suceava, răspunse vistiernicul. Tot după gustul dumnitale. Deoarece nu suferi să stăm la prietini ori la rudenii, am găsit acolo bun adăpost la Iohan Roşu. Leahul acesta Iohan Roşu e vrednic neguţător. Duce vin de la Moldova la curtea lui Crai. Nevasta lui cunoaşte meşteşuguri de pieptănături.

— Crezi, domnia ta, vistiernice, că mai ales pentru aşa ceva îmi place mie să poposesc la Iohan Roşu?

— Nu spun asta.

— Şi socoti că-mi place să stau în acel loc unde se uită oamenii unii la alţii peste capete, încât nici nu le ajungi cu prăjina la nas? Cumnate, îşi ascuţi ea cu dulceaţă glasul cătră Ionuţ, să înveţi de la mine a cunoaşte pe acei boieri falnici de la scaunul Domniei. Urâtu-i-am pentru semeţia lor. Cred că nici măria sa Vodă nu-i are la inimă, deoarece din pricina lor a suferit depărtare şi pribegie. Ai să vezi acolo, cumnate, curte fără Doamnă şi pe Chiajna, mătuşa măriei sale, care nici măria sa Chiajna nu poate să se uite cu plăcere la atâtea nasuri sumuţate ale atâtor jupânese. Bine le face măria sa Chiajna că le depărtează şi doreşte pentru Vodă Doamnă de la Trapezunt.

Vistiernicul se întoarse cu uimire.

— De unde cunoşti asemenea taine, jupâneasă Candachie?

— Am visuri, în care mi se arată adevărul, râse jupâneasă Candachia. Aşa că şi domnia ta, cumnate, să dobândeşti învăţătură şi să te fereşti de jupânesele şi jupâniţele moldovence, care-s cele mai ascunse şi mai primejdioase din lumea asta. Pe din faţă se arată cu zâmbet, iar pe din-dos cu duşmănie.

— Eu, fiind bărbat, n-am de ce mă teme, mărturisi cu nevinovăţie Ionuţ.

Vistiernicul Cristea se veseli zgomotos, apoi primi ţiglele de friptură de porc din mâna hangiului şi trecu una soţiei sale. Cristea şi Ionuţ muşcau cu repeziciune din bucăţile fragede, pe când jupâneasă Candachia încă sta la îndoială cum să împace o ţiglă de lemn din care picura grăsime cu frumuseţile şi gingăşiile sale. În sfârşit se feri încovoindu-se şi apucă numai din vârful dinţişorilor ei albi, pe furiş, o bucăţică, apoi întinse ce mai rămânea slujitorilor, care se grăbiră să primească ţigla şi s-o împartă într-o clipă, înghiţind hulpav şi ştergându-se la gură cu mânica hainei.

— Noi bărbaţii n-avem a ne teme de cele femeieşti, se întoarse iarăşi Cristea, cu aceeaşi veselie şi cu gura plină spre jupâneasă Candachia.

— Hai-hai! Eu îl sfătuiesc pe Ionuţ să se teamă. Dacă nu te îndupleci, vistiernice, să mă duci până la Baia, îngăduie-mi să beau puţintică apă, o picătură, atât cât îi trebuie acelei prigorii care cântă în înălţimea cerului.

O prigorie cânta într-adevăr sus, cerând ploaie ori rouă. Era semn că soarele începe a scăpata. Înturnându-se cătră han, dregătorul măriei sale strigă poruncă să vie apă şi să se înhame caii. La acel glas puternic, ieşiră şi slujitorii domneşti ai poştei care ţineau paza locurilor şi caii de schimb pentru poruncile grabnice ale lui Vodă cătră Ţara-de-Jos.

Jupâneasă Candachia bău apă proaspătă din ulcior, o picătură, atât cât îi trebuia ca să-şi păstreze ceea ce avea de preţ în strălucirea obrazului şi a ochilor; apoi zâmbi, lăsând oştenilor şi hangiului gros vedenia farmecului ei. Trăsura boierească porni, cu fecioraşul cel sprinten într-o lăture şi cu slujitorul cu ochi crestaţi în urmă.

Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţi, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal. Jupâneasă Candachia înţelegea ceva din starea lui de bucurie şi din când în când îi zâmbea fără noimă, punând în taina ei prevestiri viitoare. Acel zâmbet, fără să-şi dea el samă, îl fulgera până în inimă, amestecat cu tremurul luminii şi al patimii vârstei lui. În acel zâmbet străin năştea o imagine nelămurită, spre care Jder cel mititel se ducea cu toată fiinţa lui. În urmă i se părea că nu mai are de lăsat nimic.

De pe înălţime, drumul cotea în valea Şomuzului, într-un loc unde se mai cunoştea urmă de tabără a oştilor ce dăduseră zdruncin Craiului Matiaş, într-o noapte de iarnă, la Baia. În stânga era un sat la o margine de locuri râpoase. Oamenii ieşiţi din livezi îi priveau cu oarecare mirare cum trec cu asemenea alai şi zvon de clopote. Vistiernicul privea încruntat înainte; Jderul cel mititel cerceta lumea aceasta nouă, cu bucurie. Când ajunseră în vale, li se deschiseră dintr-odată privelişti tăcute, pe care Jder cel mititel părea că le mai văzuse cândva. Le vedea însă întâia oară, având în el aceeaşi bucurie şi aceeaşi uimire a zilei.

Sub pădure, erau izvoare cu popas vechi de hodină. Din popas se desfăcea spre asfinţit iazul cu faimă, poreclit al Călugărului, care avea pe opust moară cu şase pietre. Întemeiată de Roman-Vodă. Luciul bălţii se întindea până în fundul asfinţitului în păpurişuri. Se vedea o luntre cu pânză într-un luminiş, pe deasupra săgetau zboruri de sălbătăciuni aripate. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roţile neclintite. În latura iezăturii, se cuibărise o şatră de ţigani pribegi.

Cât slujitorii adăpară caii, o ţigancă urâtă şi ştirbă, însă prea înţeleaptă, îşi făcu loc până la măria sa jupâneasă Candachia, după ce-şi câştigă acest drept cu varga împotriva altor muieri mai tinere ale taberei de căruţe. Aşa că din râpă celelalte ţigănci îndrăzneau să ridice numai capetele spre drum; iar la izvor avea drept să rostească adevărul numai acea prorocită fără dinţi.

— Sărutăm dreapta măriei tale, se închină ea cătră boierul cel măreţ.