Primiţi să vă spunem toate cu dreptate şi adevărat, deoarece noi suntem muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Nici nu ştiu ele câte ştim noi. Pentru trei groşi putem spune măriilor voastre de unde veniţi şi unde vă duceţi; ce aţi făcut până acuma şi ce noroc vă aşteaptă de acum înainte.

Măria ta să nu te întorci de cătră mine, urmă ţiganca ridicând spre vistiernic un deget uscat şi negru, căci văd că eşti boier cu fală şi Vodă se uită la măria ta ca la un odor de mare preţ.

— Spune-mi mie, babă, o chemă cu glas dulce jupâneasă Candachia.

— Ah! sufletul maicii şi frumuseţa lumii, izbucni cătră ea bătrâna. La soare mă pot uita, dar la domnia ta ba. Câţi bărbaţi sunt pe lume şi te văd, se uimesc de farmecele tale. Dar eu pot lega pe cel care-l pofteşti.

— Nu-i nevoie să-l legi, babă, suspină jupâneasă Candachia, căci e soţul meu.

— Lasă-mă să-ţi spun, draga babei, de altele. Căci eu soţului îi pot lega urechea să n-audă şi înţelegerea să nu priceapă. Aştepţi o veste, dragă jupâneasă.

— Aşteaptă hainele cele nouă de la Liov, se veseli vistiernicul Cristea.

Jupâneasă Candachia se oţărî. Jderul cel mititel scurmă cu degetul arătător al mânii stingi în chimir, scoase trei groşi şi-i trecu în ghiocul babei, râzând la ea şi aşteptându-şi soarta.

— Fecior de domn mare şi Făt-Frumos, se întoarse cătră el ţiganca, pătimaş. Mai uită-te o dată la mine, ca să mă fac iar tânără. Este o jupâniţa mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi s-o vezi pe dânsa. Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!

Vistiernicul se uita cu uimire la Jderul cel mezin. Întăi îi izbucnise sângele în ochi; apoi se făcuse alb la obraz ca ceara şi se ruşina sub privirea bănuitoare a jupânesei Candachia. Dar după spaimă, numaidecât intră iarăşi în şuvoiul de bucurie al ceasului său, care-l ducea spre un destin neînduplecat. I se păru de mirare că ţiganca îi dezvăluie o taină pe care o ţinea cu multă grijă ascunsă numai pentru sine; pe urmă fu încredinţat că imaginea aceea de care prorocise bătrâna era zugrăvită în ochii lui. De aceea poate îl aţintea aşa de stăruitor şi ciudat jupâneasa Candachia. Ar fi dorit să fie măcar o clipă despărţit de sine însuşi, să cunoască şi el în ochii lui acel obraz al jupâniţei despre care-i povestise Alexăndrel-Vodă. Cufundat în visul tinereţii lui, se trezi într-un târziu, în altă parte de drum, între alte livezi, fânaţuri şi iazuri. Trecuseră de locul care se chema Nimirceni şi Suceava nu mai era departe.

Aşezările erau mai dese; pe costişe umblau turme de vite. Mai ales vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei, lămurea dumnealui Cristea vistiernicul, fără ca să-i asculte învăţătura nici Candachia, nici Ionuţ; mai ales vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei, şi grădinile, şi iazurile, şi prisăcile. De asemenea îmbielşugate sunt holdele. Şi oi sunt de două soiuri, cât nu le cunoaşte numărul. Este şi al treilea soi, în pustia de dincolo de Soroca, care au o coastă mai mult decât celelalte şi pasc umblând îndărăpt din pricina buzei de sus care atârnă peste cea de jos. De asemenea neguţătorii nemţi plătesc bun preţ la noi blănile de râs şi jder.

— Cunoşti domnia ta, jupâneasă Căndachie, ca la acest iaz al Călugărului vine un medelnicer anume de la Cetate şi ia pentru masa măriei sale peşte? Este aicea un soi de crap cum nu se află în alte părţi şi acest crap se trage dintr-un crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat aici la întemeierea iazului Petru-Vodă Muşat. Când i-a dat în apă, le-a pus în urechi inele de argint şi i-a binecuvântat egumenul de la mănăstirea Slatina. Câteodată pescarii văd sub luciu pe aceşti împăraţi ai peştilor, dar nu îndrăznesc să-i pălească cu ostia. De ce zâmbeşti, Ionuţ?

— Eu zâmbesc? Nu zâmbesc, bădiţă Cristea; ascult.

— Bag eu de samă cum asculţi. Eu îţi spun lucruri de învăţătură şi dumneata te uiţi pe colnice. Să-mi spui ce poţi vedea pe colnice, decât case şi saraiuri, şi oameni care se holbează la noi. Bine fac, căci ei au de ce se mira, pe când noi mai puţin. Dar când om ajunge în preajma Cetăţii, să iei o piatră în gură.

— Bădiţă Cristea, nu te supăra; mă gândesc la ale mele; de mâni rămân singur între străini.

Mezinul suspină. Jupâneasa Candachia părea înduioşată.

Vistiernicul Cristea lăsă să treacă această clipă şi urmă a da mezinului său şi soţiei sale alte învăţături folositoare, până ce, soarele fiind la chindie, se văzu înainte, în lungul drumului, cetăţuia care se chiamă Zamca, şi la dreapta, în altă depărtare, pe râpi, Cetatea Domniei cu turnuri şi metereze; iar dincolo târgul de scaun, cu clopotniţele sfintelor biserici fulgerând.

La cetăţuia din stânga slujitori cu suliţi opriră trăsura şi cunoscură pe stăpânul ei, Hotnogul se închină şi lăsă trecere slobodă. În marginea târgului se afla lume multă în priveală şi cântau ceteraşi la crâşme. Trecură prin medeanul cel mare, apoi prin uliţele înguste ale neguţătorilor. Fiind soarele încă deasupra asfinţitului, trăsura cu cai negri se opri la ospătăria lui Iohan Roşu, din uliţa armurierilor.

Cu fala cuvenită, domnia sa vistiernicul coborî între târgoveţii curioşi, care priveau cu luare-aminte. Slujitorul cu fireturi şi tătarul săriră şi bătură în porţi ca să se dea drumul trăsurii. Înaintea vistiernicului şi a jupânesei Candachia ieşi în pridvor, cu zâmbet de plăcere, stăpâna locului. Era cu mult mai tânără decât soţul ei şi cu mânicile suflecate până la coate. Venea zâmbind de la vorbă veselă dinlăuntru, unde mai avea muşterii. În urmă-i, pe deasupra umărului ei, se arăta şi obrazul bălai, cu barbă căruntă şi nas rumăn al lui Iohan. Cunoscu pe boier şi se grăbi să iasă înainte ploconindu-se, pe când pana Mina urma să zâmbească cu mare plăcere cufundându-se din şolduri şi resfirându-şi cu amândouă mânile fustele în faţa boieroaicei. Jupânesei Candachia îi plăcea această salutare după moda frâncilor şi întinse cătră ospătăriţă braţul,