— Este cineva care vă aşteaptă pe domniile voastre, dădu lămurire soţia ospătarului.

— Ne aşteaptă pe noi? Cine să fie? se miră vistiernicul, pufnind şi privind mândru în jur.

— E un prietin al nostru, pe care-l vedem des aici, lămuri din vârful buzelor pana Mina, clătinându-şi cu gingăşie capul şi privind pieziş pe Jder cel mititel.

Fecioraşul se simţi furnicat la inimă de acea privire.

— Cine să fie? Cine să fie? îşi făcea socoteală cu glas jupân Cristea.

Nu putea să ştie cine-i, din care pricină se simţea întru-câtva neliniştit. Intră în încăperea scundă, plecându-şi grumazul şi cunoscu, după îmbrăcăminte, un slujitor al măriei sale. Văzând pe cel care-i ieşea înainte, se alină şi răsuflă uşurat, necetind pe obrazul lui vreun semn rău.

— Cinstite jupâne vistiernice, îi zise slujitorul cu voie bună, vestea mea poate n-are să-ţi placă, dar n-am ce face şi trebuie să ţi-o dau. Aşa-i porunca măriei sale, şi trebuie să ne supunem.

— Cine eşti domnia ta? întrebă, cu sprânceana încruntată, Cristea Păr-Negru.

— Eu, cinstite vistiernice, sunt sluga domniei tale Dumitru Crivăţ, cel mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale.

— Să fii domnia ta sănătos. Care-i porunca măriei sale?

— Porunca măriei sale este asta, jupâne vistiernice. având măria sa grabă mare să se ducă la ţinutul Hotinului, unde măria sa deschide slobozii pentru dreptcredincioşii ruşi, care fug de sub stăpânirea Craiului, a lăsat poruncă să aduci domnia ta la curte pe copilul cel nou de casă, pe care-l văd sosit cu domnia ta. Foarte se bucură Alexăndrel-Vodă că-i vine tovarăş de petrecere şi-l aşteaptă măria sa Alexandrel pe Ionuţ la curte mâni-dimineaţă.

Jupâneasă Candachia se oprise şi asculta cu luare-aminte:

— Asta-i vestea? se tângui ea.

— Asta-i, îi răspunse vistiernicul Cristea.

— Vra să zică iarăşi nu ne putem învrednici a-l vedea pe măria sa! La Timiş a trecut de asemeni pe lângă noi; acuma a venit şi a plecat în pripă, iar noi suspinăm şi nu putem vedea luminat obrazul măriei sale.

— Nu-l poţi vedea, încuviinţă vistiernicul, însă ai venit la Suceava şi pentru alte plăcute lucruri, jupâneasă Candachie. Până ce-ţi vine straiul cel nou de la Liov, se întoarce şi măria sa.

Medelnicerul clătină cu bunăvoinţă din cap:

— Într-adevăr, măria sa trebuie să fie numaidecât în Suceava la sărbătoarea Sfântului Ion cel Nou.

— Aha! Să stăm până la Sfântul Ion cel Nou, îşi făcea socoteală, pe degete, vistiernicul Cristea. Mai avem până atuncia două săptămâni!

— Ce să facem? ne-om supune, om sta ş-om aştepta, oftă Candachia.

— Cum?

— Om sta ş-om aştepta, dacă aşa-i rânduială măriei sale.

Vistiernicul Cristea o privi ţintă, ca să înţeleagă bine cum e treaba, apoi deodată clătină cu îndârjire din cap şi se zbârli.

— Cum? strigă el deodată. Aici-s treburile mele. Eu lepăd pe băiet şi mă duc. Măria sa îmi cere socoteală şi sămile mele n-am să le găsesc în uliţa armurierilor. Unde-i pan Iohan? Să vie aici pan Iohan!

— Aicea-s, cinstite jupîne.

— Să îngrijeşti, pan Iohan, de mâncare la dobitoace şi la oameni cu îndestulare.

— Îngrijesc şi pentru măria ta, jupân vistiernice. Aş crede că nu trebuie să se supere un boier ca domnia ta, care-i în cinste mare la Vodă. Mâne-i zi de hodină. Poimâni te uiţi împrejur şi vezi ce mai este pe la noi. Miercuri, aşteptăm neguţătorul de la Liov. Aşa că vineri vine şi vestea de întoarcere a măriei sale.

Jupân Cristea începu să se plimbe prin încăperea scundă pufnind, iar jupâneasa Candachia trecu la cămara ei, ocrotită de braţul ospătăriţei, care-i strecura şoapte plăcute la ureche şi urma să zâmbească, furând cu coada ochiului cătră cei rămaşi în urmă.

Ionuţ găsi de cuviinţă să râdă cătră medelnicer.

— Aşa că, mâni, domnia sa vistiernicul Cristea te aduce la curte şi te dă măriei sale Alexăndrel-Vodă, urmă slujitorul domnesc, bătându-l prietineşte pe umăr; şi este rânduială întăi şi întăi să vă închinaţi măriei sale Chiajna. După aceea au să te apuce în căngi şi clonţuri dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă.

— Cum? întrebă vistiernicul, răsucindu-se în loc şi trezindu-se ca de pe altă lume. Care dascăli?

— Parcă domnia ta nu-i ştii, cinstite vistiernice? Unu-i părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea. Dumneata, pan Iohane, nu sta cu ochii stecliţi ascultând degeaba. Du-te şi adă cele de trebuinţă cinstitului vistiernic. Adă-ne şi nouă, ca să-i ţinem tovărăşie. Mie mai mult; acestui învăţăcel mai puţin; şi cel mai mult cinstitului vistiernic. Vra să zică, cel dintăi dascăl e părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea, unchiul lui jupân Şendrea cel tânăr, al doilea hatman, care ţine pe sora cea mai mică a măriei sale. Domnia ta, cinstite vistiernice, nu se poate să nu cunoşti toate, aşa încât cunoşti şi asta.

Cristea Păr-Negru mormăi îmblânzit.

— Acest sfinţit arhimandrit Amfilohie a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta un om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile. Cunoaşte limba elină şi limba latinească şi, dacă l-aş întreba eu, cel mai umilit medelnicer, în ce chip se pregăteşte bujeniţa de căprioară, şi taina asta o cunoaşte. Mă rog domniilor voastre: ştie şi toaca din cer. Adevărat că are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă, dar se cunoaşte asta numai din când în când. Mai ales sfinţia sa dă învăţătură măriei sale Alexandru-Vodă. Al doilea dascăl îl învaţă pe măria sa Alexandru-Vodă limba sârbească, rugăciunile şi rânduielile domneşti în această limbă, precum este datina de demult. De treabă om acest monah sârb părintele Timoftei. Cred că nu poate intra pe uşa asta de gras, şi toată ziua suspină după mâncare şi băutură şi pe urmă se blastămă singur pentru lăcomie. Acesta, boieri dumneavoastră, îi smuncit la vorbă, cam gângav, şi bolboroseşte; uneori împuşcă vorbele lui neînţelese de i se spulberă barba. Sâmbăta sara se duce şi se tânguie sub patrafirul sfinţitului Amfilohie, ca să-i deie iertare şi mângâiere pentru lăcomia lui. Sfinţitul Amfilohie zâmbeşte şi-l iartă şi, ca să aibă de unde-i da mai multă iertare, însuşi sfinţia sa posteşte luni, miercuri şi vineri numai cu apă.

— Atuncea arhimandritul e un om blând cu duhul? îl judecă vistiernicul, aşezându-se pe scaun, ceva mai liniştit.

Pan Iohan