aducea ulcior de vin şi trei ulcele. O slujnică puse pe masă, într-o strachină mare, zamă de găină cu găluşte de hrişcă, mîncare de modă leşască. După ce Cristea şi mezinul său se îndestulară din mâncare, medelnicerul le umplu ulcelele şi, cu foarte multă luare-aminte, îşi urmă vorba începută.

— E blând cu duhul părintele nostru Amfilohie, însă are şi lipsa pe care v-am mărturisit-o. Nu mai departe decât în ziua a doua a sfintelor Paşti, anul acesta, la cazanie, în biserica Sfântului Ion, sfinţia sa a mustrat astfel pe jupânesele care erau de faţă şi-l ascultau cu mare evlavie: O, voi muierilor! a strigat cătră ele părintele Amfilohie, cum îndrăzniţi să puneţi pe obrazul vostru rumeneli, ruşinând astfel pe Dumnezeu, cum că nu v-a alcătuit bine aşa cum sunteţi? Dimineaţa, ajungeţi cu întârziere la sfântă slujbă, din pricină că n-aveţi vreme. Adevăr vă spun că mai puţină vreme trebuie slujitorilor măriei sale să cureţe grajdul celor patruzeci de cai domneşti, decât domniilor voastre ca să vă puneţi fustele, cerceii şi spelcile.

Mezinul se veseli nespus de această mustrare, pe când Cristea mormăia nepăsător şi isprăvea cu lingura de paltin zama şi găluştile din strachină.

— A mai spus o dată în divan o vorbă, urmă medelnicerul, îndemnând pe Ionuţ să soarbă vin din ulcică. A spus aşa că atuncea când strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toţi la fel, încât detună Cetatea. De asemenea vorbe s-a supărat puţintel înalt prea sfinţitul părinte Teoctist mitropolitul.

— A avut dreptate să se supere, mormăi Cristea.

— Poate. Mi-a dat într-un rând şi mie învăţătură. Medelnicerule Dumitru Crivăţ, mi-a zis sfinţia sa, nu te veseli prea mult cu prietinii tăi; căci prietinii în ziua de azi sunt umbre; se arată numai când luceşte soarele.

— Asta-mi place mai mult, se bucură Ionuţ; însă nu-i adevărat ce spune sfinţia sa.

— Când ai să ajungi şi domnia ta cărunt ca mine, ai să cunoşti mai bine dacă-i adevărat ori nu. I-am răspuns eu, jupâne Ionuţ, că la Moldova nu se află alt lucru mai bun şi mai plăcut decât prietinia. Ş-atuncea părintele Amfilohie, stând şi cugetând, mi-a dat mie întrucâtva dreptate. Adeveresc, medelnicerule Dumitru Crivăţ, zice; când Diavolul a ispitit pe Domnul nostru Hristos purtându-l peste lume şi aducându-l pe streşina templului, nu era primăvară, nici nu l-a purtat pe deasupra Moldovei: căci atuncea Hristos s-ar fi înduplecat să rămână în ţara asta.

Vistiernicul se grăbi să guste şi din talgerul al doilea plachia de mălai mărunţel şi să deşerte din nou ulcica. Părea cufundat într-o socoteală lăuntrică, numărând zilele pe degete; după aceea se ridică de la locul său căutând sfat şi sprijin în soţia sa. Ospătarul leah îl călăuzi înlăuntru. Îndată apăru, în locul lui, pana Mina, aducând în fiecare mână câte-un sfeşnic de alamă cu luminare de seu. Puse sfeşnicele pe masă de o parte şi de alta a ulciorului şi se aşeză pe scaun lângă Ionuţ.

— Pana Mina e prietina noastră, zise cătră tovarăşul său mai tânăr medelnicerul, clipind dintr-un ochi. Aici e un loc unde vin eu din când în când, să-mi uit năcazurile. Pan Iohan are treabă cu negustoriile lui în Lehia şi atuncea vinul de la ospătăria asta s-a învăţat să fie mai bun.

Ospătăriţa se alătură uşor şi cu voie bună de fecioraş, punând mânuţa ei pe braţul lui. El se feri.

— E încă spărios, zâmbi ea. Îl aduci măriei sale Alexandru-Vodă? Despre domnia sa mi-ai vorbit?

— Da.

— Π l aşteaptă măria-sa Alexandru-Vodă, ca să mai iasă de la dascălii lui şi de subt asprimea Chiajnei-Doamna?

— Aşa este, pana Mina, încuviinţă Crivăţ; eu, care sunt cel mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale, am parte de mai multă lărgime şi bucurie decât coconul domnesc; şi nici n-aş fi dorit să fiu altcineva decât Dumitru Crivăţ, cel mai umilit medelnicer, căci astfel pot veni să te văd râzând. Am să-l poftesc pe acest tinerel boieraş să mai soarbă puţintel vin, după aceea să se uite la dumneata, pana Mina; iar dumneata să te lipeşti de el şi să-l săruţi, să vedem cum are să-i placă.

Ionuţ primi îndată arsura sărutării şi pipăi fără voie trupul plin ca de potîrniche al ospătăriţei. Se simţi ameţit.

— Asta-i o învăţătură mai bună decât a dascălilor, râdea cel mai umilit medelnicer. După asemenea prietinii să ştii domnia ta că suspină şi Alexandru-Vodă. Se întâmplă că măria sa a poruncit să fii aici mâni. Pentru asta măria sa Vodă, plecând la treburile ce are, a lăsat pe Alexandru-Vodă, ca să i te închini, fiind domnia ta slujitor nou şi tovarăş al lui Alexandrei. Deci, tot după aceeaşi poruncă a lui Ştefan-Vodă, noi, curtenii şi oştenii anumiţi ai coconului domnesc, purcedem de aici şi-l căutăm pe măria sa în ţinutul Hotinului. Până ce ajungem la ţinutul Hotinului, ne abatem şi într-un loc cătră hotarul leşesc, unde se găseşte ceva ce de mult doreşte să vadă iar Alexăndrel-Vodă.

— La Ionăşeni? întrebă cu surprindere şi mare bucurie Ionuţ.

Crivăţ râse:

— Vezi, pana Mina, câte ştie acest boieraş? Poţi să-l mai săruţi o dată.

Ospătăriţa privi pe Ionuţ lung. Văzu o flacără în ochii lui şi nu îndrăzni să îndeplinească şi de-al doilea dorinţa medelnicerului.

 

 

CAPITOLUL IX

ÎN CE CHIP JDER CEL MITITEL A AJUNS LA DRAGOSTEA LUI

 

A doua zi luni dimineaţă, când era soarele la înălţimea turnurilor, porunca măriei sale Ştefan-Vodă fu îndeplinită. Jderul cel mititel fu înfăţişat la curte, ca să fie de veselie şi petrecere coconului Alexandrei. Panţirii dădură slobodă intrare domniei sale vistiernicului Cristea şi jupânesei lui, care veneau în trăsura lor şi cu straiele lor ca şi cum ar fi fost soli de la o împărăţie. Ionuţ săltă numaidecât de pe cal, îndată ce zări în bolta palatului pe Alexăndrel-Vodă; zvârli lui Gheorghe Tătarul frâul şi, păşind repede la stăpânul său, îngenunche şi-i cuprinse mâna. Această ieşire a mezinului în afară de protocol nu plăcu vistiernicului Cristea, care înţelegea să se închine întăi şi întăi domnia sa şi să spuie vorbele de cuviinţă, şi după aceea să ieie pe Ionuţ şi să-l înfăţişeze. Săritura Jderului celui mititel nu