plăcu nici jupânesei Candachia, care înţelegea să se înfăţişeze numaidecât lângă soţul său, să facă o închinare frumoasă coconului domnesc şi să-i zâmbească aşa cum ştia domnia sa. Aşa Alexăndrel-Vodă ridică spre sine pe Jder şi-l îmbrăţişa, cu o vădită bucurie, după care întoarse spatele celorlalte cinstite obraze, cerând să ducă după sine numaidecât pe tânărul său tovarăş şi slujitor. Dacă nu s-ar fi arătat în acea clipă sfinţitul părinte Amfilohie Şendrea, rânduială cea de cuviinţă rămânea stricată. Jupân Cristea şi jupâneasa Candachia ar fi stat să se uite la oştenii de la odăi şi de pe ziduri. Însă părintele arhimandrit Amfilohie ridică braţul său, binecuvântând şi oprind în acelaşi timp avântul fecioraşilor.

— Măria sa Chiajna aşteaptă să i se înfăţişeze băietul comisului Manole, porunci el.

Numaidecât Alexăndrel-Vodă, întunecându-se puţin la obraz, întoarse pe Jder. Copiii de casă ieşiseră în pragul intrării şi se închinară vistiernicului şi jupânesei Candachia. Coconul domnesc se opri şi el o clipă ca să primească dintr-o parte închinarea oaspeţilor şi din alta închinarea slujitorilor, apoi pătrunse cel dintăi în gangul sălii. Ionuţ voi să-şi caute un loc de intrare îndată după cocon, însă părintele arhimandrit îl opri. Părechea boierească trecu întăi.

În sala cu ferestre înguste şi cu păreţi posomorâţi aştepta în picioare, între femeile sale, măria sa Chiajna, sora răposatului Bogdan-Voievod, tatăl măriei sale Ştefan-Vodă. Era îmbrăcată cernit, în straie de monahie. Ochii ei verzi, rotunziţi ca de o spaimă a unor vedenii lăuntrice, priveau puţintel rătăciţi de pe obrazu-i uscăţiv şi palid.

Cu straiele viu colorate de oştean şi sunând din pinteni, coconul Alexandrei trecu la mătuşa sa şi-i sărută mâna. Măria sa Chiajna îi atinse fruntea cu buzele subţiri. Chipul lui Alexandrei păru a se umbri de tristeţa care stăpânea în toată încăperea şi care părea că pătrunde pe toţi cei de faţă, deşi pe ferestrele înalte se simţea afară lumina soarelui şi bucuria vieţii.

Printre copiii de casă rânduiţi de o parte şi de alta a coconului, înainta vistiernicul, supunându-şi fruntea cu smerenie; jupâneasa Candachia făcu paşi repezi, sunându-şi foile îmbrăcămintei şi căzu la genunchiul Domniţei. Măria sa Chiajna le făcu un semn uşor de bună primire înălţându-şi mai mult fruntea decât aplecând-o spre ei; apoi rosti câteva cuvinte înăbuşite. Arhimandritul Amfilohie le pricepu fără să le audă şi împinse de la spate înainte pe Jder cel mititel. Înfricoşat de răceala locului şi de mâhnirea acelei monahii care stătea neclintită şi firavă ca o zugrăveală sfântă, Ionuţ se poticni şi rămase în genunchi.

— Măria sa îţi porunceşte să te ridici, îi zise părintele arhimandrit.

Jder se ridică, urmând a-şi ţinea ochii plecaţi.

— Uită-te la măria sa, îi porunci iar sfinţitul Amfilohie.

Ionuţ îşi boldi dintr-odată ochii la Domniţă şi măria sa îi zâmbi, ceea ce fu deosebită mirare pentru curteni. Îndată zâmbiră cu toţii şi se uitară unii la alţii.

Printr-o uşă scundă, dintr-o lăture, intrară trei prunci domneşti rămaşi orfani de maica lor Doamna Evdochia; Erau Petru, Bogdan şi Olena, îmbrăcaţi în straie domneşti de brocart, mititele ca şi trupuşoarele lor. Se înşirară lângă măria sa Chiajna şi zâmbiră ca nişte sfinţişori.

Ceremonia era sfârşită. Domniţa se pregătea să se retragă, urmată de sfinţişori, când îşi aduse aminte că trebuia să deie anume îndreptări unora şi să bucure cu anume vorbe pe alţii.

— Stăpânul nostru, zise ea lui Jder, e încredinţat că vei fi bun slujitor lui Alexandru-Vodă.

Îşi întoarse ochii spre vistiernic.

— Precât se vede, jupân vistiernice, ai soţie prea frumoasă şi dezmierdată, grăi ea fără zâmbet. Jupâneasa Candachia se simţi puţintel usturată şi se grăbi să surâdă plăcut, iar vistiernicul se desfăcu în sus cu semeţie îndată ce Domniţa şi prinţişorii se petrecură în umbra din lăuntrul palatului.

Urmă o destindere. Părintele Amfilohie Şendrea pofti în pridvorul de afară, la lumină, pe oaspeţi. Acest monah ascetic avea un zâmbet bun şi puţintel viclean.

— Mă rog de sfinţia ta să-mi dai pe Jder, îi zise Alexandru-Vodă. Avem a ne găti de plecare, ca să fim următori poruncii măriei sale. Medelnicerul Crivăţ a scos caii şi slujitorii.

— Îndată, măria ta, răspunse arhimandritul. Ştiu că te grăbeşti să scapi de dascălii măriei tale. Fii îngăduitor cu noi şi ne mai sufere puţintel lângă măria ta. Până atuncea nu-i rău să rosteşti măria ta două vorbe de mulţămire acestui cinstit vistiernic.

—Mulţămirea cea mai umilită e de partea mea, se închină jupân Cristea.

— Ba e şi de partea noastră, vistiernice, rânji într-un dinte arhimandritul, căci ne-ai adus aici privelişte cu care nu suntem obişnuiţi.

Jupâneasa Candachia se rumeni de plăcere.

— Curtea noastră nu-i veselă, urmă părintele Amfilohie. După ce s-a prăpădit măria sa Oltea, mama Domnului nostru, n-a mai rămas aici decât Domniţa Chiajna. Alte domniţe, toate văduve, s-au împrăştiat şi nu se arată la curte decât rar, cu feţe întristate. Petreceri şi jocuri nu vedem niciodată. Noi, cu rânduielile dăscăliei, iarăşi nu putem spune că ne desfătăm, după cum poate mărturisi şi măria sa Alexandrei. Deci văzând noi, în această dimineaţă, obraze din lume, ne putem simţi mai bucuroşi. Dacă mai întârziaţi puţin, va să vie şi părintele Timoftei, să se bucure şi el. Precum vedeţi, încep a se arăta şi căpitenii ale slujitorilor, care se uită de după stâlpi. Avem nevoie aicea de obraze luminate. Ai nevoie şi domnia ta, cinstite vistiernice, de un sfat şi acela sfat îşi îngăduie să ţi-l deie un filozof vechi ca mine: femeia frumoasă şi punga plină, cinstite vistiernice, nu e bine să le arăţi, ca să nu ia aminte răii.

După această plăcută închinare cătră harurile sale, jupâneasă Candachia sărută mâna arhimandritului şi pofti pe soţul său la gazdă. Vistiernicul ar fi găsit de cuviinţă să adaoge şi el unele sfaturi potrivite, pentru mezinul său, dar măria sa Alexandru se arătase cu totul nerăbdător şi-l răpise cu sine la chilia lui, ca să poată să fie singuri, să-şi spuie tainele lor.

— Îţi aduci aminte, Jder, de vorbele noastre? întrebai cu însufleţire Alexandrei, strângând de braţ pe Ionuţ.

— Îmi aduc aminte fără greş, măria ta.

— Şi de jurământul nostru?

— Şi de jurământ.

— Atuncea află că de atunci n-am avut putinţa să fac drumul pe care-l doresc. Pe