cât înţelegi după câte vezi, viaţa mea aici se petrece întru mare strâmtorare. Când mă aflu cu măria sa tatăl meu, sunt de asemeni ca într-o slujbă din care nu mi-i îngăduit să lipsesc. Când umblăm în Ţara-de-Jos, de stăm la taberi ori în târguri mai multă vreme, am cu mine şi pe dascălii mei pe oare i-ai văzut. Încă părintele Amfilohie are limbă ascuţită şi-mi place să-l ascult; dar cu părintele Timoftei o duc greu, căci anevoie mă deprind a bolborosi ca el sârbeşte. Dumnezeu a binevoit ca să puie grabă în rânduielile lui Vodă. Măria sa a trebuit să plece şi m-a lăsat să vin în urma sa, ştiind că voi avea plăcere la venirea domniei tale. Aşa că acuma, având înaintea noastră două zile slobode, putem să ne abatem în locul ştiut de mine.

— Îl ştiu şi eu, măria ta, zise Ionuţ.

Alexandrel se opri o clipă gînditor.

— Să ştii că frăţia noastră de cruce ne stă într-ajutor, şopti el. N-ai spus nimănui nimic?

— Nimic, nimănui, măria ta, deşi am fost ispitit.

— Ai fost ispitit? de cine?

— De fratele meu părintele Nicodim, dar mi-am încleştat fălcile.

— Să ştii, Jder, că am cunoscut de la început credinţa domniei tale.

— Stăpâne, zâmbi Ionuţ, limba mea a fost mută; mi se pare că nu se poate spune acelaşi lucru despre măria ta. Am stat de vorbă asară, la ospătăria unui leah din târg, cu medelnicerul Crivăţ.

Voievodul îşi arătă dinţii ascuţiţi.

— Dumitru Crivăţ medelnicerul, lămuri el, e slujitorul meu de taină. Am de asemeni un om al lui Grigoraşcu Jora, care a dus veste la Ionăşeni şi s-a întors de acolo cu răspuns, în afară de aceştia mai sunt şi alţi slujitori care umblă cu mine. Toţi sunt oamenii mei şi sunt muţi pentru cei care nu trebuie să afle treburile mele. Fii deci fără grijă şi socoteşte-l prietin al domniei tale pe Crivăţ.

— Îl socotesc prietin, râse Ionuţ.

— De ce râzi?

— Râd, măria ta, căci la prietinia mea şi a medelnicerului Crivăţ era de faţă pana Mina, ospătăriţa. Taina noastră face prea mulţi ochi şi urechi. Însă, înţelegând că altfel nu se poate, râd.

— Numai de asta râzi?

— Ba mă veselesc, măria ta, că prietina lui Crivăţ medelnicer are prea frumoşi ochi albaştri. I-am văzut foarte de aproape. Şi am cunoscut şi altele. Sunt bune asemenea prietinii şi e bună slujba măriei tale.

Alexandrei pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în ajun la ospătăria lui Iohan Roşu, după aceea bătu din palme şi ceru de la slugile sale armele.

Trimese poruncă de plecare medelnicerului Crivăţ. Soarele era într-al patrulea ceas al amiezii, când se deschiseră porţile şi străjile lăsară să iasă alaiul destul de strâns al coconului domnesc.

În afară de slujitorul său de credinţă Jder, Alexandrel mai avea cu sine pe Dumitru Crivăţ şi pe Coman, omul lui Jora, cunoscător bun al drumurilor. Paza sa se încheia cu nouă călăraşi în leafă, oameni tari aleşi de Şendrea, al doilea portar al Cetăţii. Se adăogeau la aceştia şi Tătarul, sluga lui Ionuţ, şi alţi doi slujitori ai coconului.

După ce se dădu semnalul de trâmbiţi şi poarta se închise, grămada coborî cătră apa Sucevii; apoi de acolo luă calea spre miazănoapte.

Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă. El însuşi era nedumerit şi puţintel îngrijorat de necunoscutul care se deschidea simţurilor lui aţâţate. Căci şi el visa cu aprindere la dragostea Domnului său, îndrăznind în gândurile lui să meargă mai departe decât îi îngăduia starea sa de prietin şi slujitor. Aici se găsea o a doua taină a lăuntrului său, în care nu pătrunsese încă nimeni din afară şi faţă de care el însuşi şovăia, sfiindu-se. În tinereţa lui nesigură erau viclenii de care el singur nu-şi da încă samă. În ajun, sara, îndrăznise să sărute pe ospătăriţă atunci când ea stătea la îndoială, şi găsise în acea femeie un gust aprig, prevestitor al altor plăceri.

Din vreme în vreme Alexandru-Vodă îi punea întrebări străine de gândurile şi vedeniile care-i stăpâneau pe amândoi. Apoi rămâneau tăcuţi şi întrucâtva despărţiţi, fiecare pentru sine, tinzând cătră acelaşi mister. Ciudat i se părea coconului domnesc că împrejurările se potriviseră astfel pe crugul lor ascuns, încât abia în acea zi îi venea dezlegarea patimei. Rânduială aceasta, Jder o punea în sama lui, fără a îndrăzni să treacă hotărât mai departe decât îi îngăduia starea lui de atârnare faţă de domnescul său prietin. Nedesluşit, nădăjduia că aceeaşi rânduială va face pe copila despre care i se prorocise să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos.

Nu avea împotriva stăpânului său nici un fel de pornire şi în judecata lui primea şi o altă hotărâre decât cea pe care o nădăjduia, căci simţurile lui erau numai treze, încă nu fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca ale lui Alexăndrel-Vodă. În el stăpânea mai mult o putere a tinereţii care-şi caută prilej de izbucnire; el se bucura, pe când stăpânul său suferea.

Văzduhul cald, sub care umblau cu repeziciune, cuprindea şi el în sine puteri nesigure şi repede schimbătoare. La vremea amiezii călăreau încă în susul apei Sucevii, pe lângă o luncă rară de lozii şi-şi puteau vedea când şi când, la cotituri şi la dolii, imaginile ca într-o steclă verde. Deodată cerul se întuneca din urmă, din arşiţa miezului zilei, şi un balaur învălui nouri de furtună spre soare. Mormăit de tunet sosi în lungul apei şi limpezimea ei deveni fumurie. Slugile domneşti din urmă pregătiră dulama pentru stăpânul lor; Ionuţ îşi trase de la cobur gluga; un ropot de stropi le trecu pe dinainte înfiorând lunca şi luciul Sucevii; după aceea soarele se arătă iar întru strălucire. Nici o picătură de ploaie nu-i atinsese. Din urmă sosi o aripă de vânt împingându-i de la spate; într-acolo se vedeau sfori de ploaie. Cu linişti şi cu tresăriri umblară astfel până într-un popas de rateş domnesc, care se chiamă La Movila Iugăi.