— Ciudat! acolo mergem noi, subt acel curcubeu, şopti Alexandrei, şi oftă, cu faţa prelungă şi obosită. Să fie acesta un semn?

Crivăţ era acolo şi avea urechea subţire.

— Măria ta, zise el cu voie-bună, ascultă o vorbă de la cel mai umilit medelnicer şi ostaş; acolo-i semn de pace şi vom găsi toate cum trebuie.

S-ar putea însă, cugeta cu inima strânsă coconul domnesc, să nu fie gazdele în locul lor; poate au fost duse la târg şi au rămas şi ziua de luni; ori se vor fi dus în petrecere la o sfântă mănăstire. Bine ar fi fost, îşi încredinţa temerea Alexandrei cătră prietinul său Jder, să fi trimes întăi un om, să afle dacă cei căutaţi stau la locul lor.

— Măria ta, n-ar fi fost bine, răspunse cu hotărâre Ionuţ; timpul nostru e scurt şi rânduială ne este să ne ducem numaidecât. Toate arată că vom găsi pe jupâniţa.

— Ai uitat cum o cheamă? râse coconul.

— Nu, clătină din cap Jder, închizând ochii. Nu ştiu dacă socoti măria ta că trebuie să mai întârziem. O chiamă Nasta.

Coconul domnesc ascultă cu plăcere acest nume rostit cu dulceaţă şi dădu de năprasnă poruncă de încălecare.

Trecură dealuri intrând în altă vale, apoi cotiră printre păduri. Merseră multă vreme prin umbră; când şi când li se arăta cerul, când şi când ieşeau deasupra unor luciri de ape; apoi se deschiseră imaşuri largi în care păşteau cirezi de vite porumbe. Păstorii le dădeau ocol călări, întovărăşiţi de dulăi flocoşi. Soarele era încă deasupra asfinţitului, când Alexandru-Vodă se oprise deodată. La o cotitură de colină şi-n margine de dumbravă, într-o depărtare nu prea mare, deoarece toate se vedeau limpede, se arătase o curte cu multe heiuri. Fumuri se suiau în cerul limpede. Se zărea, în cotitura colinei, şi o margine de sat.

— Aici este, zise Alexandrei, răsuflând pripit.

Jder cuprinse toate cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să Ie soarbă în sine. Cumpene de fântâni, o stână unde suna stâns un bucium, puzderie aurie a asfinţitului, toate îi rămaseră în ochi şi-n urechi pentru vedeniile singurătăţii lui de mai târziu.

Tovarăşul său îşi înţepă fugarul cu pintenii. El îl urmă în galop. Caii lor erau numai spumă când se opriră în faţa porţilor deschise. Argaţi şi slujnice se ţeseau în toate părţile la treburile de sară; treceau vite şi porci cătră intrările de din-dos; cotcodăceau găini speriate. În cerdacul cu stâlpi statură o clipă privind cu uimire două ţigăncuşe. Îndată dispărură, parcă le-ar fi suflat de afară înlăuntru vântul. În locul lor, pe uşa deschisă, apăru jupâneasă Tudosia. Îşi puse mâna dreaptă la ochi ca să poată privi în fulgerările asfinţitului. La un geam deschis îşi arătă mutrişoara şi o copilă. Aceea era Nasta. Era încă nelămurită, în umbra odăii; îi luceau în priviri razele piezişe ale asfinţitului.

Alexăndrel-Vodă sări din şa. Îl urmă îndată Jder. Slujitorii veniră să apuce frâiele; călăraşii dădură ocol zaplazurilor, tinzând să cuprindă din toate părţile ieşirile. Medelnicerul urmă pe cei doi fecioraşi în curte.

— Doamne Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? se tângui cu glas ascuţit stăpâna casei, pocnindu-şi palmele.

Apoi, cunoscând pe coconul domnesc, numaidecât se lumină la faţă. Argaţii gospodăriei, care se buluciseră din ogrăzi ca într-o bătaie de vânt, se retraseră rânjind. Nu era nici podgheaz leşesc, nu erau nici tătari în pradă; ci vine iar coconul cel tinerel al lui Ştefan-Vodă. Lupul se întoarce şapte ani unde a mâncat o oaie; asemenea acest lupan se întoarce iar la dragostea lui.

Bine este că se întâmplă asta după o asemenea zi de arşiţă. Căci de voie, de nevoie, cneaghina Tudosia are să deie băutură slujitorilor domneşti şi au să se împărtăşească din ea şi mişeii de la Ionăşeni.

Alexandrel trecu cu grăbire la cerdac. Jupâneasa Tudosia se răsuci o clipă în loc; voia să se încredinţeze că îmbrăcămintea nu i-i nevrednică de privirea unui luminat obraz domnesc. Frângându-şi mânile, veni întru întâmpinarea înaltului oaspete şi i se închină sărutându-i dreapta. Mutrişoara de la fereastră stătuse o clipă neclintită, apoi dispăruse.

— Jupâneasă Tudosie, vorbi Alexăndrel-Vodă, încruntându-şi sprâncenele; doresc să ştiu dacă sunteţi bucuroşi de oaspeţi în această casă. Drumul nostru e cătră Vodă, la ţinutul Hotinului, şi ne-a apucat sara pe cale.

Cneaghina Tudosia zâmbi, căci drumul de la Suceava la ţinutul Hotinului nu ocoleşte aşa de departe, tocmai pe la Ionăşeni; însă mărturisi numaidecât că-i bucuroasă de asemenea înalt şi iubit oaspete. Dumneaei cunoaşte de la cealaltă fericită zi, când s-a întâmplat iarăşi să poftească aici măria sa popas, pe dumnealui medelnicerul Crivăţ; se închină şi cătră dumnealui medelnicerul şi-i pare bine că-l vede iar; însă pare că lipseşte dumnealui postelnicul Jora. În schimb vede întâia oară pe alt tânăr boier.

— Acesta e prietinul meu Ionuţ Păr-Negru... răspunse cu semeţie şi cu oarecare nerăbdare Alexandrel.

— Să fie sănătos, se închină şi către Jder cneaghina. Vă poftesc cu dragă inimă la masă şi la hodină.

— Îţi mulţămesc domniei tale, jupâneasă Tudosie, pentru tot ce vei binevoi să ne dai. Nu suntem prea flămânzi, nici prea trudiţi. Să îngădui numai să vie slujitorii noştri, ca să ne putem pune într-o stare cuviincioasă. Ne-a bătut pulberea şi ne-a ars soarele. Îndată după aceea poftim să ne închinăm jupâniţei Nasta.

— Ah! Jupâne medelnicer Crivăţ, suspină stăpâna locului întorcând spre acest slujitor ochi încă frumoşi; eu socoteam că măria sa a uitat pe copila noastră. Socoteam că şi-a adus aminte numai de mine, sluga măriei sale.

Medelnicerul Crivăţ dădu un strigăt şi bătu din palme cătră slujitorii domneşti din fundul ogrăzilor.

— Vai de mine şi de mine! se tângui cneaghina; te poftesc, jupâne medelnicer Crivăţ, să nu ne ruşinezi aşa de tare, căci avem noi slugi destule, care să scoată şi trei ciuturi de apă din fântână. Ţigăncile mele ştiu rânduială şi să înfăţişează numaidecât la odăile domniilor voastre şi a măriei sale cu lighene şi ibrice. Nu ştiu, măria ta, urmă ea cu prea plăcut glas, dacă vei îngădui după aceea copilei noastre