ode Să înalţă pân-la ceriu dă dân pepturi dă martiri. Toţi s-opresc naintea noastră-n rogojini şi serasir. Gios aşează daruri, iară un bătrân ce gene albe Le râdică cu toiagul, că-i ajunge pân-la talpe, Agrăieşte: (dară spusa lui, iubite cetitor, Tălmăcesc pe rumâneşte, spre-a-nţălege mai uşor):

  Te-am căutat peste tot. Între orăcăitul copilului abia ieşit din uter şi înceţoşarea din ochii celui care trebuie să moară. Am simţit că nu asta e tot. De ce ne chinuieşti? De ce lumina stelelor şi lucitul elitrei de buburuză ne fac să te bănuim? De ce apari fugitiv în mirosul frunzelqr de mărar? Mereu bănuială, presimţire, mereu în subtext, mereu subliminal mereu în inimă, în străfundul inimii mereu simţit în chimia celulei, în creşterea embrionulu în vârtejul limbilor de foc. Niciodată văzut, auzit, mirosit, gustat, pipăit.

  De gândit, gândesc prost la tine. Unde tu simţi duhoarea de creier, te depărtezi. Nimeni, nicicând nu te-a gândit corect. Căci tu eşti dincolo de pieliţa de pe creierul meu şi de pielea mea şi de pielea ce îmbracă lumea. Tu eşti poate o lume bărbat ce mângââe sânii lumii mele, ce îi sărută ochii. Tu poate strângi în braţe lumea noastră şi poate pătrunzi în pântecul ei şi poate eu sunt cel ce se va naşte. Eu ţin la tine ca la un tată pierdut, sunt ca orfanul care priveşte poza tatălui său.

  Încet, mă apropii de echilibru.

  Curând, dialogul nostru se va sfârşi.

  Îţi mulţumesc pentru moarte şi putrefacţie ca şi pentru acest miros iute de frezie ca şi pentru aspectul aspru al tencuielii.

  Am văzut lumea.

  Între moarte şi viaţă, pe această scală mi-am plimbat corpul.

  Ştiu vinişoarele din petala florii de corcoduş ştiu chinul geloziei ştiu burta galbenă-a viespii.

  Un amoriu neferice de te sfâşie.

  — I un trop, O zorzoană care Zeul pune-n pagine de op Pentru cine ştie care simetrie a urzelii; De savant eşti, care jură pe Niuton şi Toriceli, Te înfunzi în legitatea iluzorie dân visul Auctorelui ce astfel înfloreşte manuscrisul, El, ce poate şi o lume să urzească ce-i pe dos Şi-unde cauza efectul îl urmează ne-ndoios. Teolog de eşti, îşi bate cel mai tare joc dă tine: Te târăşte pă la idoli, la icoane să te-nchine, Plăsmuieşte rugăciune, mit şi rit el le îmbină într-un jug ce îţi apleacă fruntea-n gios dă la lumină Căci n-au fost vreo nălucire omul să nu fi crezut.” Astfel vrui a spune celor ce smintiţi s-au aşternut La picioarele-mi (căci Zeul, cu a lor mirosuri fine îl simţiseră pe dată, şî minaseră spre mine) Dară seama-mi luai şi-ndată o minune vrui a face: întinsei spre toţi o mină, şi-ndat gloatele buimace

  Să topiră în văzduhuri nalte.

  — Asemenea nălucii

  Dă de care se-apărase Sân-Anton cu semnul Crucii.

  Vâjul conteni şi geana îi căzu preste privire.

  „Nu-n Talmud şi nu-n descântec, nu-n Coran şi nu-n Psaltire

  E Acel care-ţi dă soarte şi îţi pune vorbe-n gură:

  Totu-i încâlciri de literi, parodie, scriitură.

  CINTUL AL

  Z

  ECELEA

  Fantasie, fantasie. Şi intrarăm iar în Giurgiu Babă ştirbă cu zâmbiri Grea beserică spăimoasă Musă! Ce odat pretins-ai Un metamorfos Totul este scriitură Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat E Hermina Doamne, unde-i omul nobil O saca Scrisoare cu pecete Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare Dar e inima tenebră Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi? Mai închei aci un tiv

  JLant; antasie, fantasie. Formă ce coprinzi informul, Şoaptă ce şopteşti tăcerea und' scânteie cloroformul Ca şi vinul dân pocalul revărsat, dân sântul Graal! Pogribanie spoită în colori dă carnaval! Vis precis ca şi o riglă dă cristal, da'moale totuşi, Parcă rigla să topeşte şi echerul pierde cotu-şi La un soare ce preschimbă infinitul într-un strop, Glob dă cuarţ şi ou al altor universuri, cronotop! Râs al meu, tu eşti „Levantul”; întristare şi frământ, Sunteţi orchideea cari-n dimineţi aprinse-o cânt

  La lumina-ntunecată a cahfelei dân oglindă. Viaţa-mi cură pe alături, de burjui, şi mucezindă, Şcoală, casă, rude, boale. Ce m-aş face de n-ai fi, Fantasie cu lungi pene, braţ dă marmoră ce ţii Crieru-mi în palma rece, de să-ntipăresc în el Liniile, a vieţii, a amorului rebel?

  Ce-aş fi de n-aş sen „Levantul”, dacă n-aş râvni la tron Unde preste ilusorii lumi veghează Metatron, Să mă scriu pe mine însumi dacă nu aş cuteza? Lasă-mă să sap o lume, fie şi în acadea, Orbitoare fantasie. Altfel nu ştiu de ce viv.

  — Hai, musiu! Răcni Iaurta, iară Languedoc:

  — J'arrive!

  Şi intrarăm iar în Giurgiu. Manoil mă veşmântase 'N libadea cu flori dă vişin scrise-n ape de mătase, Iar pre dedesubt ceacşirii să perdea în iminei îmbumbaţi cu bumbi dă aur. In urechi mi-a pus cercei Iar în brâu dă două palme un jungher cu reci prăsele Ce-s tăiate strâmbe dântr-a elefanţilor măsele Şi-s săpate cu icoane: cerbi şi uli şi pardosi hâzi. Pre cap fes dă sangulie ce te face ca să râzi, Iar în degete ineluri, foc, sticliri zvârlind nainte. Preumblam pre lângă garduri de fistic, a terebinte Ce puţeau, pre sub prea triste, cu-oleandri, sacnasii, Pântre valuri dă tarabe, pântre codri dă geamii, Labirint dă putregaiuri, dă lut galbin, dă sudoare, Unde-n gloată să iveşte chipul vrunei hurioare, Au vro gloabă costelivă ce târăşte o saca, Au pre un covor călare, vreun djin dân Halima. M-aşteptam ca dinăuntru lumea asta să să vadă

  Numa găuri, să nu fie decât poleieli, pomadă, Greutate şi coloare să nu aive nicidecum Find doar numai cogitare, doar capriţ şi doar perfum. Însă uite-un purec cari sare-n barba unui jude, Uite-o floricea în iarbă cu petali dă rouă ude, Uite, tremură-o cadină geana ei muiată-n kohl: Văz oricare fir dân păru-i desluşit; văz, rotocol, înspumatele vapeluri ce pe şold o înconjură; Iau ţărână-n pumn şi număr fiecare firmitură: Totul e real în visu-mi ca şi lumea d-unde vin. Ce descrii are fiinţă şi respiră pă