deplin. Sara-şi întindea şerbetul dă naramză, năclăind Al fantasticilor ceruri pocal moale dă argint. Umbre lunge dân paşale începea a isvori, Barbe lungi şi semilune în ţărână-a se-mpleti, Cum şi scrâşnetul de osii cu daireaua şi tulumba, îşi cânta pe nas Iaurta, când dodată dân porumb a Eşit, hojmă preagheboasă, babă ştirbă cu zâmbiri, Cu toiag dă dud în mânuri şi veşmânt dă serasir.

  — Efendi (şi vocea-i pute hârâind ca cozi dă şerpe), Nu te uită la cocoaşă şi la ţiţele-mi cei sterpe, Crede că prin gura ştirbă îţi grăieşte-acu Hermina. Prinţilor, ce-n lumea asta hâdă voi cătaţi lumina, Mă urmaţi, şi la stăpână vă voi duce negreşit.

  — Iazmă, să-ncruntă Manoli, cum să ştiu că n-ai minţit?

  — Iac-aşa: ţaruki!

  — Paluki! Precum văz, ori eşti cu noi, Roabă revoluţiunii şi plămadă de iroi, Ori vicleană tu aflat-ai vorbele aceste sânte Dă la vun mişel ce-n cazne el pornit-au ca să cânte. Dar oricum ar fi, să mergem! Aide, du-ne tu la ea. Şi cu toţii-urmarăm baba pân' dulceaga dă raia.

  Sara dân boboc desface mii petale carnivore, Uliţe devine strune unsuroase, dă mandore

  Ce îngân-un cântec straniu, o visare dă derviş.

  Luna ese găurită dup-o turlă, ca bacşiş

  Pus în palma unui nour. Languedoc şi Zenaida, Leonidas şi cu Zoe, Nastratin pre subt omida

  Serei orb înaintează; Manoil, Iaurta, eu îi urmăm, Zotalis junul vine-n coadă, teleleu, Şi prin uliţi colăcite chnchetim cercei şi dange.

  Spre-o besencă ne mână ale babei lungi falange

  Fluturând ca şi paingăni în painjenişul serii.

  Spânzuraţi dă limbi dă clopot sunt scheleţi paracliserii.

  Crucea-n vârv i-a căzut bârna curmezişă, i-o săgeată

  Ce pă turla răsucită ceriurile le arată, Ceruri daurite, goale, coji dă ou ce fără pui-s.

  Grea beserică spăimoasă, împetrită, Malpertuis.

  Am intrat pă sub arcade. Pe păreţi, icoane strâmbe, Parcă de Soutine văpsite cu văpselele scălâmbe, Zugrăvind nu pă Măria cu pruncuţul ei dă poală

  Ci-un bărbat purtând în braţe pruncă dodoloaţă, goală

  Iar pă crucifixul mare care strejuie altarul

  Nu Iisus, ci o fămeie răstignită e, ce harul îi şiroaie ca şi părul ce să-ncreaţă pân' pe şale

  Picurând pă sânuri limpezi în cârcei şi rotocoale.

  În triunghiul plin dă umbră dântre coapse şi-ntre pântec îşi dăşchide-un ochiu pleoapa licărind ca un încântec, Ochi ce-au cunoscut vitejii zavergii: acelaşi este

  Ce în cântul cinci ivise dântre nouri, fără veste.

  — Blasfemie! Răcni chiorul dân brâu junghiul vrând a scoate.

  — Antihrist, şopti zuavul cu obraze-mpurpurate Dară toţi tăcu, că baba prinse boiul a-şi schimba Şi să traseră cu toţii cu spăimare acanâ.

  (Musă! Ce odat pretins-ai că îmi eşti ca soţioară

  Şi ades în tinereţă simţeam palma ta dă ceară

  P-al meu umăr ce s-apleacă pă maşina mea dă scris

  Şi-umbra părului tău moale îmi cădea pă manuscris, De lăsam poem, novelă, mă sculam şi-n june braţă

  Te purtam la canapeaua-ncovoiată cu dulceaţă

  Şi în dulci încovoiele literi noi închipuisem

  Ce-n cearceaful ca o coală vergină le-ntipărisem, Musă, ce mereu la alţii geana tulbure întorci, Tu ai spus cuiva cum Circe îi schimbă pre greci în porci

  Ş-altcuiva şoptit-ai tandru la ureche de Proteu, Monstru care monştri duce la păscut, în hypogeu, Iar toscanului dă şerpii ce să schimbă îi vorbişi

  În tâlhari pân contopire, nălucire dă haşiş, Mă ajută şi pă mine, de şi tiner nu mai sunt, Să mai scot dân crieri veşteji vo statuă dă pământ

  Vun ulcior pă cari cu deştul un metamorfos să-ncrop.

  Cetitor, un filigran e-n dunga foii; nictalop, Tu ceteşte pântre slove):

  Carnea babei deodată Lumină ca mii de aştri în beserica boltată Şi să risipi-n văzduhul cafeniu şi năbuşit. Dân bojoci, dân piei, dân maţe galaxii au izbucnit Ce în grabă fuge iute; dân vertebre, dân măsele Să închipuie comeate, sori, planeţi giganţi şi stele Până schitul tot apare ca un microunivers. Măreţia fiinţei sale nu încape-n gând şi-n vers. Şi dân mii de mii de zboruri de sfârleze-ntretăiate Spulberări de berlianturi, de topaze şi granate Cari fulgeră, să naşte, pâlpâie, zbucneşte, mor Ca dân mii de mii de gure să înalţă straniu cor

  Care numai armonia lumilor să suie poate Peste minte, peste fire, peste viaţă, peste poate:

  Totul este scriitură, Totul este doar holon, Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon, în Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips. Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips.

  Doar poet şi poezie, Conştiinţă şi destin, Existenţa o învie Şi-o fixează pe deplin. Tragi realu-n nări, şi vis Tu expiri, altă natură. Totul este manuscris, Totul este scriitură.

  Lumea-n infinite trepte Se afundă-n sus şi-n jos. E compact în cer, perfect e Ce-n prăpastie-i poros. Mii de turnuri Babei şuie Se-mpletesc în Babilon. De coboară sau de suie, Totul este doar holon.

  Lumi create, lumi creează: Scriitoru-i personaj Ce la rându-i se-ntrupează în prinţese şi în paji. Pajii-apucă şi ei pana, Moaie-n dragoste şi ură Şi pe fila lor, bălana, Lumi turtite-ntretesură.

  Fantezia este zeul Asimptotic ce-a gândit Leul ce înghite leul Ce pe leu l-a înghiţit. Ce vertij când mintea-ţi cade în al lumilor plonjon! Foi în teanc sunt adunate Ca să facă lumi-balon.

  Între lumi – doar intervale Infinit de mari şi mici, Interstiţii şi canale De cristal sau de chirpici. Toate scârţâie, vibrează Ca un toc sau ca o clapă Când, ca oul ce-nviază, Lumea în Geneză crapă.

  Cocârjat pe semne care Stele sunt în altă lume, I

  Scriitorul ţi se pare Rege-n ţările de spume. Dar şi el e o stafie Doar de câlţi şi doar de rips, Şi-auzi pana care-l scrie Cu troznit de-Apocalips.

  Sus, în vârful largei spire Nu-i Vreunul ce s-a scris Singur cu un scris subţire, Contopind real şi vis? Sau o literă e doară Infinita spiră, apă D-unde seară după seară Lumi zidite-n lumi se-adapă?

  Şi atunci