nici fantezia Nu mai este decât praf. N-ai pricepe măreţia Scrisei, de ai fi seraf. Hipertext şi hiperlume Ce nu-ncape-n minţi de ghips, El doar s-a salvat din spume, Din iluzie, eclips.

  Din iluzie, eclips Lumi zidite-n lumi se-adapă. Cu troznit de-Apocalips In Geneză lumea crapă.

  Ca să facă lumi-balon Lumi turtite-ntreţesură. Totul este doar holon, Totul este scriitură.

  Galaxiele, cuasarii să aprind dodat mai tare, Punând muchii dă foc galbin pă junghere şi cătare

  Şi în ochii noştri focuri, limbi dă flamă pă cerceii

  Zenaidii, sunătorii, limpezii, rotunzii, greii

  Să aşează; o beşică e dă jar întregul schit

  Stele-n stele se înghesui pân-un glob a-nchipuit.

  Străveziu, strunjit şi gingaş ca buricele de deşte

  Ale tale, cetitoareo (nu surâde, ci ceteşte)

  Globul crapă pă dân două, jumătăţile iar crapă

  Şi tot astfel mai dăparte, o fiinţă se încroapă, Făt ciucit în burta caldă-a beznei duhului dân noi.

  Cap imens şi ochi albaştri şi căiţă dă moroi.

  Oasele-i să văd pân carnea fumurie, sânge cură

  Pân arterele dă sticlă, creierul pâlpâitură

  Ca dă flutur are-n ţeastă, urieşul mez dă nucă, Unghile şi dinţii creşte şi-n umbrire prind să lucă, Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat

  Că rămas-a grea c-un demon dup-o noapte dă păcat.

  Fătul, inema la care tot zvâcneşte să să spargă, Prinde-a creşte ca un luger, desdoit subt bolta largă

  Până cel mai nalt dân ceata-mi i-ajungea pân-la genunchi.

  Are ţâţe rădicate, femeiesc e al său trunchi

  Preste umerii dă marmori cade plete dă aramă

  Ce în mii şi mii dă liţe şi fuioare să destramă, Da-ntre pulpele strungite şi subt păr cârlionţat

  Are, treflă spânzurată, o ruşine dă bărbat.

  Preafrumoasă dumnezee! Trandafil în deşte are

  Care foi înfoaie roze, fâşâind cu-nmiresmare

  De o greaţă ne coprinse şi un dor nemărginit.

  Tot creştea bărbat-muierea până bolta a pleznit

  Şi beserica în ţăndări să făcu, şi ca statuie

  Idolul bălan să-nalţă pân-la ceriul unde cuie

  Dă cristal sunt constelaţii ce găseşti în astrolab.

  Talpa moale să desprinde; către Leu şi către Crab

  Să ridică zeitatea fluturându-şi moale păru-i

  Până ca o porumbiţă ea apare fiecărui, Apoi ca o gâză doară între Vega şi Alcoor.

  — Ne-ai urzit la toţi, Părinte, un destin aleator.

  Eu sunt tu şi tu eşti altul, asta ştiu, da-ţi mulţumesc

  C-ai voit să-ntingi în lutu-mi un fior nepământesc.

  Ce îmi pasă d-unde vine viziunea, mântuirea, Când în clipe de extază sparg cu trupu-mi toată firea

  Ca să pot zări în degeţi minunatul trandafir!

  Toţi să cheamă Mântuitul, toţi au numele Sotir!

  (Glăsuia astfeliu baba lângă noi ce apăruse

  Când pân pâcla dimineţii străvedea târgşorul Ruse

  Preste falnicul Danubiu, moşneag gol cu barbă caier, Şi urmase:) E Hermina ce s-au întrupat în aer, O jivină preacurată ce hermină să numeşte

  Să vânează fără câine, nu cu flinta, ci hoţeşte:

  Crângurile bat hăitaşii pân-o scot dân vizunie

  Şi pă margine dă mlaştini o sileşte să să ţie.

  Biata-i este aşa scârbă dă băltoace şi noroaie, Că acolo să opreşte până vine de-o jupoaie, Că decât pe-a sa blăniţă vreo pată să îndure

  Ea mai bine cată moartea în adâncul dă pădure.

  Luaţi aminte, voi, ce firea vă îndeamnă la păcat:

  Sori, luceferi, aurore, universul e curat.

  Ca zăpada ne-ntinat e, ca obrazul de copilă.

  Voi fiţi buni, nu-ntingeţi brânca în mocirla versatilă

  Astei vieţi: jigodii, brute şi vânduţi – e plin dă ei

  Cald le e în astă lume la lingăi, la farisei

  Şi la curve. Câtă ură, câtă luptă s-umpli maţul, Ce sudori între cearceafuri râncede când joci strapaţul, Ce fălci grase îţi arată ce să faci şi să nu faci, Ce guri vinete te toarnă să te puie-n bulumaci!

  Oameni sunt? Aşa mâncare dă rahat, atâta vorbă

  Pentru o dregătorie, pentru-o lingură de ciorbă, Pentru-a pune pă o iudă dă muiere blăni şi scule, Architect al vieţei tale dă puroaie şi fistule.

  N-are mumă, n-are tată cel ce năzuie putere, Milioanele dă robi el îi pisează în picere

  Şi la muncă-i îndemnează, el, ce n-au muncit nicicând.

  Pre feciorii lui îi bagă iute-n pâne, preste rând.

  Cine-apucă este mare, cine-nşfacă stăpâneşte

  Dâmpreună cu slugoii ce pre el îl sprijineşte

  Şi în zugrăveli o mie să scălâmbă chipu-i hâd

  Cu slugarnice văpsele condeiat de cei ce-şi râd

  Pă ascuns de dânsul, meşteri fără cuget, puşi pe-ajuns.

  Şi apoi ce imne, ode să închină celui uns, De te-ntrebi, ce-i mai scârbavnic şi ce e mai dă ruşine:

  Depsot tu să fii ori scriptor care lingi aşa jivine?

  Doamne, unde-i omul nobil pentru care să uiţi voma

  Şi mocirla lumii estii, unde-i dreptul dân Sodoma, Unde-i cel ce Dioghene ziua-meaza mare cată

  Cu sfeştila care-şi pică ceara-n lacrime, curată?

  De-i un sângur drept în lume, pentru el lumea să iartă

  Şi în jurul lui roteşte stelele, aprinsă hartă, Altfel palma dă lumină mâniată ar strivi-o.”

  Conjuraţii să treziră în lumină roz dă zio. Baba să topise-n pâclă, iar beserica stetea Cenuşie subt a boitei fantasmatică lalea. O pornirăm iar cu toţii pântr-a uliţii sucişuri, înghiţind la prav albastru, târâind mărăcinişuri, Până ce-am ajuns în piaţa cu tarabele dă brad. Roşioare vindea unul, altul opera lui Sade. O saca, butoiul cărei să-ncorda în cerc dă feare Avea turc ce cu turcoază îşi vărgase-a lui salvare. El îşi trage măgăruşul de căpăstrul înţintat

  Pă alăturea de mine tropotind. Când, deodat, Peptul tot i se despică drept în două la măgar

  Şi o barbă să iţeşte în spărtură cu fermoar

  Ce cu tainic semn îl cheamă pă vestitul Languedoc.

  Ei o vreme tot şopteşte hârâind subt oboroc

  Până când să trage iarăşi peptul ciuşului,