Dus de frâu de sacagiul cari odihnise-oleacă.

  Brav zuavul ţine-n mânuri o scrisoare cu pecete

  Ce ne adunăm în grabă a ceti-o pe-ndelete: „DREPTATE, FRĂŢIE.

  Văleat 18.

  Chir Manolachi, Aibă-te-n pază Hodighitria ce cu lăcrămosu-i ochiu toate c pă lume le vede şi le cunoaşte. Iartă pre bietul negustor c bogasiu că s-au nălţat până la peana, şi încai nu pentru socotele dân registrul dă obşte, ci ca să trimită carte, cui? Alui mai meşt întru slovă ce cunoscut-au Muma noastră, Valafia cea înjosit Da nu mai poci răbda, iară pă un ostrov neumblat, au pă un stă înalt au într-o pustie fioroasă, plină de jigănii şi bazilisci nu pe a mă îngropa asemine cuvioşilor Sfinţi Părinţi de care scrie „Vieţi”, sângura scrisoare cu care îmi mângăi zilele de pe urrr

  Află, frate întru prea dreapta Zaveră, că ţeara-i în jac şi-n ruinuri, iar în ruinuri să prăsesc năpârcile înveninate. Neamul ne scade, mulţi iau calea pribegiei dă răul Răului celui care cârmuieşte. Ţeranii bejenesc şi nu mai află mămăligă, ţiganii mor subt harapnic. Uvrerii, câţi se află, au spart cu barosuri mahinele dă ţesut. Nice boiarii pământeni veseli nu sunt. Numa grecii, numa neamul lor cel rânjit şi plin de cinismu să prăsesc dân minciună şi să îngraşe şi nu altceva gândesc ei decât perirea noastră la toţi, dă foame, dă frig, dă istovire. Suntem vânduţi la streini şi nici cămeşa de pe noi, câţi o mai au, nu-i a noastră. Oh, oh, Valahie sireacă, oh, neam al meu obidit! Când apuca-o vei pe drumul dă aur al mântuirii? Când au să vază şi ochii tăi o rază dă sperare? Când mâna Domnului să va lăsa preste tine?

  Şi eu, bătrân prost, vorbesc în bobote şi fac gâlceavă când nema putirinţă, în loc a-ţi spune mai degrabă marea durere. Păziţi-vă, tu şi căuzaşii, căci Tiranul cunoaşte strateghia voastră. Coada de topor, blestemul şi urâciunea de totdeauna a ofilitului nostru neam românesc, s-au ivit şi aici, de unde cu gândul nu gândeşti. Arză-l focul şi mănânce-l pământul şi scorpiile cu chip de om şi racii ăi mari, pre cari Machedon au tâlnit în pustie, pă Iuda, vândutul şi vânzătoriul, zbirul cel încruntat dă sânge al Agiei, urechea păroşată a lui Vodă, care răspunde la odiosul nume de Iancu Arie.”

  — Preste poate! Strigă Zoe.

  — Sunt scorneli! Răcni Iaurta. Zenaida-mbujorată înălţă privirea-n iurta Ceriului dă dimineaţă, unde-not de-a pururi norii Ca Islande caste, limpezi, în, dorită, harta orii.

  — Mai departe zi, ceteşte şi vedea-vom de e vis Ori o viperă în sânuri încălzit-am, cum e scris.

  „. De Iancu Aricescu. Ii grăiesc cu greaţă numele, ce s-ar cădea nimene să nu-l mai spuie, precum a lui Erostrat dân vechime. El zăcea precum ştii, la ocnă, când tricletul despot, ce-i vine-n minte îl scoate.

  — L îmbracă şi o săptămână numai cu alese bucate îl îndoapă colivă şi orez cu lapte şi şerbeturi de cele scumpe, iar apoi î publicariseşte cărţulia dă fabuli şi alte ghersuri, păntru care lud; au dat în genunche şi au sărutat mâna cu ineluri rare. Iară vodă l-ai băgat în pâne, la Agie, unde cel mai necruţător prigonitor al zavere devenit-au. Musa însă nu l-au părăsit, că pântre răcnetele ticăloşilo munciţi în beciuri el tot au aflat vreme a mai seri un op, ce s; chiamă „Mărire Ţie, binefăcătoriu al terii!” cu o epistolie închină toare către Samoderseu. Iată ce zice în prima filă:

  Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare, Ce nicicând văzu vrodată fericitul meu popor; Este soarele slăvită noastră stirpe domnitoare Ce pe toţi ne mână-n grabă către-un falnic venitor.

  Omenie, slobozie ea la toţi ne prooroceşte De urma-o-vom pre dânsa chiar şi pre un drum spinos. Fiindcă munca este sacră, pre noi toţi ea ne munceşte Ca mai repede în raiu să ne vază, cu folos.

  Îndrăgitu-l-au pre Vodă la valahi suflarea toată, în bordeie şi-n palaturi îi cinstim icoana lui. Strânşi cu toţi cum copehilaşii subt aripa-i avântată Zidim noul chip al terii pă ruinele sâlhui.

  Aghios! O vecinicie să ne ducă la păşune

  Ca pre turmă un păstoriu, iar de-n ţeară e prea cald

  S-aibă grije a ne tunde şi întreaga năciune

  Mai uşor astfel păşească-n jurul marelui Herald!

  Judecă aceasta, chir Manoli! Zice-se că Satana afurisitul fusese cel mai alb şi mai mândru înger, iar când s-au prăbuşit, dracul cel mai hâd au ajuns.

  V-am scris aceste ca să ştiţi să vă păziţi, căci vodă vă va întinde o capcană în Turnu Colţei, aflând el, ai ghicit de unde, că aveţi a veni cu beşica. Grecul e dat în mintea copiilor, dar viclenia nu l-au părăsit, şi mai de temut este ca oricând.

  Cu mare primejdie am scris cartea asta către tine şi am încredinţat-o iscoadei lui chir Brian, cu care te ştiu priaten.

  Mă închin ţie şi măreţei Revoluţiuni, umilitul Costache, bogasier în Târgu Ocnii”

  Cetitor dân altă lume, te-aşteptai l-aşa lovire?

  Să să schimbe-aşa, deodată, insul, ca-n „Bunavestire”

  Straniul Grobei, s-apară în obrazul dă copil

  Chipul fearei, uitătura vânzătoriului cel vil?

  Nici eu însumi, ce lui Iancu Aricescu am dat finţă

  Nu credeam a fi vrodată lucrul ista cu putinţă, Da e inima tenebră şi e sufletul abis:

  Preacurvim cu-a noastră soră şi benchetuim în vis

  Cu tiranul ciocnind cupa, linguşindu-l, mândri foarte

  De a fi-n sobor cu dânsul, de a fi ajuns departe.

  Dă cristal să fie râul, el noroi pă funduri are, Ce îl târâie cu sine şi îl slobode în mare, Iar la firile cei slabe dă noroi să umple unda

  Turbure dân vârf dă valuri până hăt în jos, de-a funda.

  Ca trăsniţi steteam, privirea neluând de pe scrisoare, Doară momâţica Ercul juca iute pă picioare

  În spinarea Leonidii. Manoil privi în ochii-mi:

  — Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi?