la cause et le symptôme de la crise de notre civilisation. A cette fin nous ne pouvons séparer histoire de la philosophie, histoire des sciences, histoire de la spiritualité. Mais il n’est possible de ne pas les séparer que par une „renaissance“ présupposant un plan de permanence transhistorique. Tel est le sens que nous donnons à une restauration des sciences et des études traditionnelles en Occident. Cette restauration pré-suppose la conjonction nécessaire des exigences de la vie spirituelle et des rigueurs de l’investigation scientifique, telle que des universitaires sont habitués à la conduire».“, ibid., p. 174

1101 Iată, de exemplu, în ce termeni îşi definea Vico, cu două sute de ani înainte, propriul demers, care încerca să reinterpreteze întreaga devenire a umanităţii: „Ştiinţa aceasta este o istorie a ideilor omeneşti, şi metafizica minţii omeneşti trebuie să i se conformeze în dezvoltarea ei (…). [...] De aceea Ştiinţa de faţă expune în acelaşi timp o istorie ideală eternă, în conformitate cu care se desfăşoară în timp istoria fiecărei naţiuni în parte, începând cu naşterea ei, continuând cu dezvoltarea, apoi cu stare ei pe loc, până la decadenţa şi la sfârşitul ei“. Giambattista Vico, Principiile unei Ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor, studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon, Univers, Buc., 1972, prg. 346, 349, pp. 216-217. Eliade, ca şi Vico, înţelege să întemeieze o nouă disciplină care să aducă adevărul fundamental al omului la lumină; este aici aceeaşi încercare arhetipală de a ajunge la adevăr prin redescoperirea lucrurilor, prin schimbarea de perspectivă asupra istoriei umane, de data aceasta din punctul de vedere al spiritului. În acest sens, Vico este strămoşul uitat al hermeneuticii eliadiene, protopărintele disciplinei care reconstruieşte istoria oamenilor ca istorie a spiritului, ca devenire a spiritului, id est a providenţei ca esenţă manifestată a divinităţii. Eliade trebuie să fi fost cucerit de curajul şi dimensiunea spirituală a încercării marelui italian. Există la Eliade o rădăcină romantică a propensiunii către universalitate, către înţelegerea totalităţii. Marele model al lui Haşdeu îi rămâne ca lecţie a spiritului până la maturitate.

1102 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, ed.cit., pp. 348-349.

1103 Vezi aici pentru analiza şi contextul operei hermeneutice eliadiene: Douglas Allen, „Phenomenology of Religion“, în John R. Hinnlls(ed.), The Routledge Companion to the Study of Religion, Routledge, London and New York; Guilford Dudley III, Religion on Trail: Mircea Eliade and His Critics, Temple University Press, Philadelphia, 1977; Joseph M. Kitagawa, The History of Religion. Essays on the Problem of Understanding, University of Chicago Press, Chicago, 1967; Joseph M. Kitagawa, „The History of Religion: Understanding Human Experience“, AAR Studies of Religion, vol. 47, Scholar Press, Atlanta, 1987; W. Brede Kristensen, The meaning of Religion, translated by John B. Carman, The Hague, Martinus Nijhof, 1981; Norman J. Girardot and Mac Linscott Rickets, eds., Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Works of Mircea Elaide; Seabury Press, New York, 1982; Carl Olson, The Philosophy of Eliade: A search for the Centre, St. Martin’s Press, New York, 1992; Daniel Pals, Seven Theories of Religion, Oxford University Press, New York, 1996; Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade: Making sense of Religion, State University of New York, Albany, 1996; Idem, ed., Mircea Eliade: Finalitate şi sens, Criterion Publishing, Buc., 2009; John A. Saliba, „Homo Religiosus“ in Mircea Elaide: An Anthropological Evaluation, Brill, Leiden, 1976; Natale Spineto, Mircea Eliade, istoric al religiilor. Cu o corespondenţă Mircea Eliade – Kàroly Kerényi, Curtea veche, Buc., 2009; Wilfred Cantwell Smith, Faith and Belief, Princeton University Press, Princeton, 1979; Tim Murphy, „Eliade, subiectivitatea şi hermeneutica“, în Bryan Rennie, ed., Schimbări în lumile ideilor religioase. Mircea Eliade: finallitate şi sens, Criterion Publishing, Buc., 2009, pp. 71-86; Carl Olson, „Eliade, metoda comparativă, context istoric şi diferenţă“, în Bryan Rennie, ed., Schimbări în lumile ideilor religioase. Mircea Eliade: finallitate şi sens, Criterion Publishing, Buc., 2009, pp.99-120; Jaques Waardenburg, „Religion between Reality and Idea: A Century of Phenomenology in the Netherlands“, Numen, vol. 19, Leiden, E.J. Brill, 1972, pp. 128-203

1104 Iată textul lui Goethe: „În faţa atâtor feluri de forme noi şi înnoite, mi-au venit în minte vechii mei gărgăuni: dacă nu cumva aş putea descoperi în mulţimea lor plante originară? Ea trebuie totuşi să existe! Cum aş recunoaşte altfel că cutare şi cutare plăsmuire e o plantă, dacă n-ar fi formate toate după un model!“ (Călătorie în Italia, 17 aprilie 1787). „Planta originară va fi ce mai ciudată creatură de pe pământ, pentru care o să mă invidieze însăşi natura. Cu acest model şi cu cheia potrivită se vor putea inventa apoi plantele la infint, care vor trebui să fie consecvente, adică: deşi nu există,să fie aşa încât ar putea exista şi nu nişte umbre sau scheme poetice sau picturale, si să aibă o veracitate şi o necesitaet lăuntrică. Aceeaşi lege va fi aplicabilă tuturor celorlalte fiinţe vii“ (Ibid., 17 mai 1787). Despre fenomenul originar Goethe nota: „Toate câte le percepem în experienţa obişnuită sunt, în genere, cazuri care se pot clasa cu oarecare atenţie în anumite rubrici empirice. Acestea se subsumează la rândul lor unor rubrici ştiinţifice care trimit mai departe în sus, şi astfel ne dăm seama mai bine de anumite condiţii indispensabile tuturor