fenomenelor ce ne apar. De acum încolo, totul se supune treptat unor reguli şi legi superioare, care însă nu se revelează minţii, ci intuiţiei, şi nu prin cuvinte şi ipoteze, ci de asemenea prin fenomene. Pe acestea le numim fenomene originare, pentru că nimic nu le e supraordonat în lumea fenomenelor, ele în schimb sunt de aşa natură că, la fel cum am urcat până la ele din treaptă în treaptă, putem coborî de la ele până la cazul cel mai mărunt al experienţei zilnice. Un astfel de fenomen originar este cel prezentat până acum. Vedem, de o parte, lumina, luminosul, iar de alta, întunericul, tenebrosul; noi introducem între ele negurosul şi din aceste contrarii se dezvoltă, cu ajutorul unor mijlociri, culorile, de asemenea contrastante, indicând însă, printr-o relaţie reciprocă, din nou în mod direct acel ceva ce au în comun. Considerăm că e foarte mare greşeala comisă în cercetarea anturii, şi anume că s-a situat deasupra un fenomen derivat iar fenomenul originar în locul cel mai de jos, ba chiar fenomenul derivat a fost şi el răsturnat cu capul în jos şi ceea ce în el e compus, era considerat simplu, simplul în schimb luat drept compus. […] Chiar atunci când un asemenea fenomen originar a fost găsit, tot mai dăinuie vechea racilă: lumea nu vrea să-l recunoască drept atare, şi mai caută îndărătul lui, sau deasupra lui altceva, atunci când ar fi cazul să recunoaştem că aici am atins limita vederii. Cercetătorul naturii să lase fenomenele originare în eterna lor linişte şi splendoare, filozoful să le accepte în domeniul său, şi va găsi că nu cazurile izolate, rubricile generale, părerile şi ipotezele, ci fenomenul de bază, originar, îi oferă o materie demnă de a fi tratată şi cercetată în continuare“ (Teoria culorilor, I, prg. 175-177). Toate textele în: Gândirea lui Goethe în texte alese, alegerea şi sistematizarea textelor, traducerea şi comentarii de Mariana Şora, BPT, Minerva, Buc., 1973. De altfel, este foarte posibil ca folosirea paradigmei goethene să nu fie fără un sens implicit, şi anume, acela de a găsi o întemeiere pentru noţiunea sa de arhetip, şi astfel, să se poată elibera de povara unei aşa-zise „moşteniri“ jungiene, pe care Eliade nu a putut-o accepta niciodată, deşi recunoştea în Jung un maestru al ştiinţelor spiritului (Geisteswisenschaften).

1105 Mircea Eliade, op.cit., p. 357.

1106 Textul se află în: Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Nemira, 1995, pp. 7-8.

1107 Vezi, J.G. Frazer, The Golden Bough: A Study in Magic and Religion, 3 vol, ediţia a treia, Macmillan, London, 1951.

1108 Vezi aici Natale Spineto, op.cit., pp.177-213.

1109 Jurnal, vol. I, cit., p. 575. Vezi aici Raffaele Pettazzoni, „Il metodo comparativo“, E.R. Goodenough, „Religionswissenschaft“, C. J. Bleeker, „The Phenomenological Method“, în Numen, International Review of History of Religions, Volume 6, E. J. Brill, Leiden, 1959, pp. 1-14, 77-95, 96-112.

1110 Vezi Încercarea labirintului, ed. cit., p. 54.

1111 Ibid., pp. 54-55.

1112 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, ed. cit., p. 388.

1113 Ibid., vol. I, p. 339.

1114 Ibid., p. 344.

1115 În 1937, făcând portretul lui Haşdeu, în „Introducerea“ la cele două volume de opere editate de către el, elogia faustianismul romantic al lui Haşdeu, încercarea acestuia de a da seama despre întregul istoriei naţionale: „Concepţia organică şi unitară oricărei realităţi istorice domină întreaga gândire a lui Haşdeu. De aici şi pasiunea lui pentru «începuturi », pentru origini; căci numai intuind precis începuturile unui neam sau ale unei realităţi istorice (conflictele de rasă, de religie, influenţele mediului primitiv; crearea limbilor evoluate, etc.) – poţi avea voluptatea cuprinderii totului, a întregului. Numai aşa se explică – prin pasiunea lui de a vedea şi înţelege realităţile unitar – de ce, cu tot individualismul său puternic, Haşdeu acorda touşi importanţă numai colectivului.“ Eliade a văzut mereu în Haşdeu un înaintaş, o figură cu care se putea compara, a admirat întotdeauna avântul său spre monumental, spre grandios.

1116 Nu altul va fi sensul demersului lui I.P. Culianu, care va fi angrenat şi el în căutarea acestei clavis universalis. Vezi aici Ioan Petru Culianu.