extrem de neplăcută când, trecând de la un canal la altul, printr-o emisiune veche americană despre polițiști, m-am oprit încremenit văzând imaginea tatălui meu la douăzeci și cinci de ani: unul dintre numeroasele lui roluri mute, un însoțitor al unui candidat politic la o conferință de presă, dând din cap la promisiunile tipului și, pentru o frântură bizară de secundă, privind în cameră, peste ocean și drept în viitor, la mine. Ironia sofisticată a situației era atât de stratificată și de stranie, încât am rămas cu gura căscată, îngrozit. Cu excepția tunsorii și a siluetei mai solide (era musculos pentru că ridica greutăți; mergea mult la sală pe vremea aceea), mi-ar fi putut fi geamăn. Dar șocul cel mai mare l-am avut văzând cât de simplu și direct arăta – el, tatăl meu, la vremea aceea (în 1985) deja necinstit și derapând în alcoolism. Nimic din firea, din viitorul lui nu i se vedea pe față. Arăta în schimb hotărât, atent, un model de certitudine și promisiuni.

După aceea am închis televizorul. Tot mai mult, contactul meu principal cu realitatea era masa în cameră, pe care o comandam numai în orele cele mai întunecate dinaintea zorilor, când băieții de serviciu ai hotelului erau înceți și somnoroși.

― Nu, aș vrea ziare olandeze, vă rog, i-am spus (în engleză) angajatului vorbitor de olandeză care-mi adusese International Herald Tribune odată cu chiflele și cafeaua, cu ouăle cu șuncă și combinația casei de specialități de brânză olandeză. Dar, pentru că el venea oricum cu Tribune, coboram pe scara din spate înainte de răsărit, după ziarele locale, care erau foarte convenabil întinse în evantai pe o masă chiar lângă piciorul scării, încât nu mai trebuia să trec pe lângă recepție.

Bloedend. Moord. Soarele nu părea să răsară până pe la nouă dimineața, și chiar și atunci era cețos și posomorât, aruncând o lumină slabă, joasă, de purgatoriu, ca un efect de scenă într-o operă germană. Se părea că pasta de dinți pe care o folosisem pe reverul paltonului conținuse peroxid sau un alt agent înălbitor, pentru că porțiunea respectivă se decolorase până la un halou albicios de o palmă, cretos pe margini, închipuind, în mintea mea, fantoma abia vizibilă a lichidului cranian al lui Frits. Pe la trei și jumătate după-amiaza, lumina începea să se ducă; la cinci era deja întuneric beznă. Apoi, dacă nu erau prea mulți oameni pe stradă, îmi ridicam reverele hainei, îmi legam fularul la gât și – având grijă să merg cu nasul în pământ, ieșeam din hotel până într-un magazin minuscul al unui asiatic, la câteva sute de metri de hotel, unde, cu euro care-mi rămăseseră, cumpăram sendvișuri în pungi de plastic, mere, o periuță nouă de dinți, picături de tuse, aspirină și bere. Is alles? spunea doamna bătrână într-o olandeză stricată, numărându-mi monedele cu o încetineală exasperantă. Clic, clic, clic. Deși aveam cărți de credit, eram hotărât să nu le folosesc – o altă regulă arbitrară în jocul pe care îl inventasem pentru mine, o precauție complet irațională, pentru că pe cine păcăleam? Ce contau câteva sendvișuri la un magazin din colț, când aveau deja datele cardului meu la hotel?

Teama, în parte, și boala erau cele care-mi tulburau judecata, căci răceala sau frigurile pe acre le căpătasem nu-mi treceau. Tusea părea să mi se agraveze de la oră la oră, plămânii, să mă doară mai tare. Era adevărat ce se spunea despre olandezi și curățenie, despre produsele olandeze de curățat: magazinul avea o selecție uluitoare de mărci pe care nu le mai văzusem vreodată, și m-am întors în cameră cu o sticlă pe eticheta căreia era o lebădă albă ca neaua pe fondul unui munte cu piscul înzăpezit, iar pe spate cu un craniu și oase încrucișate. Dar, deși a fost suficient de puternic ca să-mi dizolve dungulițele de pe cămașă, nu izbuti să scoată petele de pe guler, care se degradaseră din stropi mari, pământii, în niște contururi suprapuse, sinistre, ca ciupercile de brad. Am spălat-o pentru a patra sau a cincea oară, cu ochii înlăcrimați, apoi am împachetat-o și am legat-o în pungi de plastic și am împins-o în fundul unui dulap înalt. Fără ceva care s-o tragă în jos, știam că avea să iasă la suprafață dacă o aruncam în canal, și mi-era teamă s-o scot pe stradă și s-o înghesui în vreun tomberon de gunoi: cineva m-ar fi putut vedea, aș fi fost prins, așa avea să se întâmple, știam la modul profund și irațional, așa cum știi într-un vis.

Scurt timp. Ce însemna „scurt timp“? Trei zile cel mult, spusese Boris acasă la Anne de Larmessin. Dar nu-i luase în calcul pe Frits și pe Martin.

Clopoței și ghirlande, Steaua Crăciunului în vitrine, panglici și nuci aurite. Noaptea dormeam în șosete, cu mantaua pătată, cu puloverul cu guler, pe lângă pătură, căci răsucind robinetul caloriferului în sens invers acelor de ceasornic, așa cum afirma broșura legată în piele a hotelului, nu reușeam să încălzesc camera suficient pentru a contracara febra și frisoanele. Puf alb de gâscă, lebede albe. Camera duhnea a clor ca o piscină ieftină. Oare cameristele simțeau mirosul pe hol? Pentru furt de opere de artă n-aș fi primit mai mult de zece ani, dar din cauza lui Martin trecusem granița într-o altă țară – numai dus, fără întors.

Și totuși concepusem un mod aproximativ de a mă gândi la moartea lui – sau, mai degrabă, de a-i ocoli moartea în gândurile mele. Actul ca atare – permanența lui – mă aruncase într-o lume atât de diferită, încât, din punct de vedere practic, eram deja mort. Aveam sentimentul că depășisem orice reper, că priveam înapoi către uscat de pe un sloi de gheață desprins și pierdut pe mare. Ceea ce fusese făcut nu se mai putea desface. Plecasem.

Și asta nu