era o problemă. Eu nu contam prea mult în ordinea lucrurilor, și nici Martin. Eram ușor de uitat. Era o lecție socială și morală – cel puțin. Dar, pentru tot timpul previzibil care avea să urmeze – pentru toată durata pe care avea să se scrie istorie, până când calotele de gheață s-ar fi topit, iar străzile din Amsterdam ar fi fost inundate de apă – tabloul avea să fie ținut minte și jelit. Cine știa, sau cui îi păsa, de numele turcilor care aruncaseră în aer Partenonul? de musulmanii care ordonaseră distrugerea statuilor lui Buddha de la Bamiyan449? Și totuși, vii sau morți: faptele lor rămăseseră. Era cel mai rău soi de nemurire. Intenționat sau nu, stinsesem o lumină din inima lumii.

O situație de forță majoră, adică superioară: așa o numeau companiile de asigurări, o catastrofă atât de aleatorie sau de ezoterică, încât nu se putea da altfel seamă de ea. Probabilitatea era una, dar anumite evenimente ieșeau atât de departe din tabelele de mortalitate, încât până și agenții de asigurări erau siliți să apeleze la supranatural pentru a le explica – „ghinion“, cum spusese tata trist într-o seară, în crepusculul care cădea rapid, nemilos, stând lângă piscină, fumând Viceroy una după alta ca să țină țânțarii la distanță, una dintre puținele dăți când încercase să stea de vorbă cu mine despre moartea mamei, de ce se întâmplă lucruri rele, de ce eu, de ce ea, locul și momentul nepotrivit, un copil pur și simplu ghinionist, unul într-un milion, nu o evadare sau o eschivare, ci – recunoașterea aceasta venită de la el – o profesiune de credință și răspunsul cel mai bun pe care putea să mi-l dea, la egalitate cu „așa a scris Allah“ sau „asta a fost voința Domnului“, o plecare sinceră a capului în fața Fortunei, cea mai mare zeitate pe care o cunoștea.

Dacă ar fi fost în locul meu. Aproape am izbucni în râs. Mi-l și imaginam ascunzându-se de poliție, măsurând camera cu piciorul, prizonier, pândind, savurând dramatismul situației, un polițist într-o celulă de închisoare căruia i se înscenase o crimă, așa cum îl portretizase Farley Granger450. Dar îmi puteam de asemenea imagina foarte bine fascinația lui de mâna a doua față de soarta mea, față de inversările și cotiturile ei întâmplătoare, exact ca ale cărților de joc, îmi închipuiam foarte bine clătinatul lui din cap plin de durere. „Planete prost aliniate. Chestia asta nu e ilogică, puștiule, se încadrează într-o schemă mai largă. Asta dacă vorbim despre coerență, înțelegi, nu?“ Și-ar fi făcut numerologia sau mai știu eu ce, și-ar fi consultat cartea despre Scorpion, ar fi dat cu banul, s-ar fi uitat la stele. Orice impresie ar fi lăsat tata, nu se putea spune că nu avea o viziune coerentă asupra lumii.

Hotelul se umplea de sărbători. Cupluri. Militari americani vorbind pe coridoare cu tonul plat al celor din armată, cu voci în care se simțeau rangul și autoritatea. În pat, în febra mea însoțită cu opiate, visam munți înzăpeziți, puri și înspăimântători, vederi alpine din documentarele despre Berchtesgaden, marile vânturi care se se amestecau și băteau și marea gonită de furtună din pictura în ulei de deasupra biroului: o bărcuță mică azvârlită în toate părțile, singură pe apele întunecate.

Tata: Lasă telecomanda aia jos când vorbesc cu tine.

Tata: N-aș zice dezastru, ci eșec.

Tata: Trebuie să mănânce cu noi, Audrey? Trebuie să stea cu noi la masă în fiecare seară? Nu poți s-o pui pe Alameda să-i dea de mâncare înainte să vin acasă?

Piticot, Bătălie navală, Creionul fermecat, Patru la rând. Niște figurine verzi de soldați și câteva insecte târâtoare de cauciuc pe care le primisem în ghetele de Crăciun.

Domnul Barbour: Semnal cu două fanioane; probleme. Viktor: Cer ajutor. Echo: Modific cursul la tribord.

Apartamentul de pe Seventh Avenue. O zi ploioasă, cenușie. Ore întregi suflând monoton la o muzicuță de jucărie, întruna.

Luni, sau poate era marți, când mi-am făcut în sfârșit curaj să ridic jaluzelele, atât de târziu după-amiaza că lumina se stingea deja, pe stradă în afara hotelului era o echipă de televiziune care aborda turiștii veniți de Crăciun. Voci englezești, americane. Concerte de Crăciun la Sint Nicolaaskerk și chioșcuri de sezon care vindeau oliebollen451. „Aproape m-a dărâmat o bicicletă, dar altfel a fost foarte plăcut.“ Mă durea pieptul. Am tras din nou jaluzelele și am stat în dușul fierbinte, sub jetul puternic de apă, până când m-a durut pielea. Tot cartierul scânteia de restaurante luminate ca niște căsuțe din poveste, magazine superbe care etalau pardesie de cașmir și pulovere grele, împletite de mână, și toate soiurile de haine groase pe care neglijasem să le împachetez. Dar nu îndrăzneam nici măcar să sun jos pentru un ibric de cafea din cauza ziarelor olandeze pe care le răsfoiam de dinainte de răsărit în ziua aceea, dintre care unul avea pe pagina întâi o fotografie a parcării blocate cu banda galbenă a poliției.

Gazetele erau împrăștiate pe podea pe partea cealaltă a patului, ca o hartă a unui loc îngrozitor unde nu voiam să merg. Neputând să mă opresc, între momente de picoteală și conversații febrile pe care nu le purtam de fapt, cu oameni care nu se aflau lângă mine, mă duceam în mod repetat să le cercetez, căutând cuvinte olandeze înrudite cu cele englezești, din care găseam prea puține. Amerikaan dood aangetroffen. Heroïne, cocaïne. Moord: mortalitate, muritor, morbid, omorî. Drugsgerelateerde criminaliteit: Frits Aaltink afkomstig uit Amsterdam en Mackay Fiedler Martin uit Los Angeles. Bloedig: sângeros. Schotenwisselig: cine ar fi putut spune, deși schoten