Boris. Mă apropiam de fereastră și stăteam acolo, apoi mă întorceam la pat. Chiar și în zăpăceala de pe pod îmi aminteam cum mă atenționase să nu-l sun, fusese foarte ferm, deși ne despărțiserăm în mare grabă, încât nu știam dacă-mi explicase de ce trebuia să-l aștept eu să mă caute, și, în orice caz, nu știam dacă mai avea vreo importanță. Insistase de asemenea că nu fusese rănit, sau cel puțin așa continuam să-mi spun mie însumi, deși, în încâlceala amintirilor nedorite din seara aceea în care mă agățam întruna, vedeam neîncetat gaura arsă din haina lui, stofa neagră lipicioasă în strălucirea lămpilor cu sodiu. Probabil fusese prins de poliția rutieră pe pod și dus la secție pentru conducere fără permis: o infracțiune, în esență, jalnică, dacă într-adevăr așa se întâmplase, dar mult mai bună decât alte posibilități care-mi treceau prin cap.

Twee doden bij bloedige... La nesfârșit. Și încă. A doua zi, și a treia, pe lângă „micul dejun tradițional“, am găsit încă alte informații despre crimele de pe Overtoom: font de dimensiuni mai mici, dar informație mai densă. Twee dodelijke slachtoffers. Nog een of meer betrokkenen. Wapengeweld in Nederland. Fotografia lui Frits, plus fotografiile altor câțiva indivizi cu nume olandeze, și un articol destul de lung pe care n-aveam nici o speranță să-l citesc. Dodelijke schietpartij nog onopgehelderd... Mă îngrijora faptul că încetaseră să vorbească despre droguri – pista falsă a lui Boris – și că trecuseră la alte aspecte. Dezlănțuisem povestea aceasta, acum ea bântuia prin lume, oamenii citeau despre ea prin tot orașul, vorbeau într-o limbă care nu era a mea.

O reclamă uriașă în Herald Tribune la Tiffany. „Frumusețe și măiestrie fără vârstă. Sărbători fericite de la Tiffany & Co!“

Întâmplarea joacă feste, îi plăcea tatei să spună. Sisteme, analiza spreadurilor.

Unde era Boris? În aburul febrei, încercam, fără succes, să mă amuz sau cel puțin să-mi distrag atenția cu gândul la cât de probabil era ca Boris să-și facă apariția exact când îl așteptai mai puțin. Trosnindu-și încheieturile, făcând fetele să tresară. La o jumătate de oră după ce începuse examenul de evaluare la nivelul statului Nevada, hohote în toată clasa la apariția feței lui nedumerite prin sticla securizată a ușii încuiate: „daaa, viitorul nostru strălucit“, spusese cu dispreț atunci când, în drum spre casă, încercasem să-i explic cum stăteau lucrurile cu testele standard.

În vise, nu puteam ajunge acolo unde trebuia să fiu. Întotdeauna exista ceva care mă împiedica.

Îmi trimisese un mesaj cu numărul lui de telefon înainte să plecăm din State și, deși mă temeam să-i scriu (neștiind unde se afla sau dacă nu cumva sursa mesajului ar fi putut fi identificată), îmi aminteam întruna că pot să-l contactez, dacă ar fi într-adevăr nevoie. Știa unde sunt. Și totuși, noaptea târziu, stăteam treaz pe pat, certându-mă cu mine însumi: aceeași plictiseală nesfârșită, da și ba, și dacă, și dacă, ce rău ar fi? În fine, la un moment dat, într-o stare de dezorientare – cu lumina de noapte arzând, pe jumătate în vis, absent – am cedat, am întins mâna după telefonul de pe noptieră și i-am scris înainte de a putea să mă gândesc mai bine: Unde ești?

În următoarele două sau trei ore am zăcut treaz, într-o stare de neliniște abia stăpânită, cu brațul peste față ca să mă feresc de lumină, deși nu era nici o lumină. Din nefericire, când m-am trezit din somnul scăldat în transpirație, undeva în zori, telefonul era mort, pentru că uitasem să-l închid, și, nevrând să apelez la recepție, să întreb dacă aveau încărcătoare de împrumutat, am ezitat ore întregi, până când, în cele din urmă, pe la mijlocul după-amiezii, am cedat.

― Sigur, domnule, spuse funcționarul de la recepție, aruncându-mi o privire abia schițată. American?

Slavă Domnului, m-am gândit, încercând să nu mă grăbesc prea tare în timp ce urcam spre cameră. Telefonul era vechi și încet și, după ce i-am pus încărcătorul și am așteptat o vreme, m-am săturat să aștept logo-ul Apple să apară, m-am dus la minibar și mi-am luat ceva de băut, apoi m-am întors și m-am mai uitat la el câteva momente, până când, în cele din urmă, apăru ecranul de pornire, o fotografie veche din timpul școlii pe care o pusesem în glumă, nu fusesem niciodată atât de fericit la vederea unei poze, Kitsey, la zece ani, sărind în aer la lovitura de pedeapsă. Dar, exact în clipa când voiam să introduc parola, ecranul dispăru, apoi bolborosi timp de vreo zece secunde, în fâșii negre și cenușii care se mișcau și se spărgeau în particule, apoi pe el apăru o față tristă animată, și, cu un bâzâit descendent nesuferit, se făcu negru.

Patru și un sfert după-amiaza. Cerul se schimba în bleumarin deasupra zvonițelor de pe partea cealaltă a canalului. Ședeam pe covor cu spatele rezemat de pat și cu cablul încărcătorului în mâini, după ce încercasem metodic, de două și de trei ori, toate prizele din cameră – pornisem și oprisem telefonul de o sută de ori, îl ținusem în lumină ca să văd dacă nu cumva era de fapt pornit și ecranul se înnegrise doar, încercasem să-l resetez, dar era mort: nu se întâmpla nimic, ecranul rămânea negru și rece, complet imobil. În mod cert îl scurtcircuitasem; în noaptea din parcare se udase – avea picături de apă pe ecran când îl scosesem din buzunar – dar, deși avusesem emoții vreo două minute așteptându-l să pornească, păruse să funcționeze fără probleme, până în momentul când îl pusesem la încărcat. Aveam toate informațiile păstrate în rezervă pe laptopul de acasă, în afară de singurul lucru care-mi