Reflexii în apă tremurând pe plafon. Afară, undeva, o melodie de Crăciun abia auzită, la carilon, și colindători care cântau în falset. O Tannenbaum, o Tannenbaum, wie treu sind deine Blätter.452

Nu aveam bilet de întors. Dar aveam o carte de credit. Puteam să iau un taxi până la aeroport. „Poți să iei un taxi până la aeroport“, mi-am spus. Schiphol. Primul avion care pleca. Kennedy, Newark. Aveam bani. Îmi vorbeam ca unui copil. Cine știe unde era Kitsey – în Hamptons, probabil – dar secretara doamnei Barbour, Janet (care își păstrase slujba în ciuda faptului că doamna Barbour nu mai avea prea multe lucruri pentru care să aibă nevoie de o secretară), era genul de persoană care te putea pune în avion pe orice destinație, cu numai câteva ore înainte de plecare, chiar și în ajun de Crăciun.

Janet. Gândul la Janet era, în mod absurd, liniștitor. Janet, care era un mecanism eficient de bună dispoziție în legea ei, Janet cea grasă și trandafirie în puloverele ei roz și hainele ei din bumbac cadrilat, ca o nimfă de Boucher îmbrăcată de J. Crew453, Janet care răspundea „excelent!“ la orice și bea cafea dintr-o cană roz pe care scria „Janet“.

Era o ușurare să gândesc în sfârșit treaz. La ce-i folosea lui Boris, sau oricui altcuiva, să zac aici? Frig, umezeală, o limbă ilizibilă. Febră și tuse. Un sentiment coșmaresc de constrângere. Nu voiam să plec fără Boris, fără să știu că e bine, era starea aceea de confuzie din filmele de război în care nu știai dacă să fugi mai departe și să-ți abandonezi prietenul părăsit, fără să ai habar ce alt iad te așteaptă, dar, în același timp, voiam atât de tare să plec din Amsterdam, încât mă imaginam căzând în genunchi la derbarcarea pe Newark și atingând cu fruntea pista de aterizare.

Cartea de telefoane. Creion și hârtie. Numai trei persoane mă văzuseră: indonezianul, Grozdan și puștiul chinez. Și, deși era foarte posibil ca Martin și Frits să aibă colegi în Amsterdam care să mă caute (încă un motiv bun de a pleca din oraș), n-aveam nici un temei să cred că poliția mă căuta. N-aveau de ce să-mi fi pus pașaportul sub urmărire.

Apoi – a fost ca și cum aș fi primit un pumn în față – m-am crispat. Cine știe de ce, mă gândisem că pașaportul meu era jos, unde îl prezentasem la sosire. Dar, de fapt, nu mă gândisem deloc la el, de când Boris mi-l luase și-l pusese în torpedoul mașinii lui.

Am pus jos cartea de telefon cu foarte mult calm, făcând un efort s-o așez cu un gest care unui eventual observator extern i-ar fi părut relaxat și nepremeditat. Într-o situație obișnuită, lucrurile ar fi fost relativ simple. Caută adresa, găsește biroul de pașapoarte, află cum să ajungi acolo. Stai la coadă, așteaptă-ți rândul. Vorbește respectuos și cu răbdare. Aveam cărți de credit, buletin. Hobie putea să-mi trimită copia certificatului de naștere prin fax. Nerăbdător, am încercat să nu mă mai gândesc la o întâmplare pe care Toddy Barbour o povestise la o masă – cum, pierzându-și pașaportul (în Italia? Spania?), fusese nevoit să aducă la ambasadă un martor în carne și oase care să-i confirme identitatea.

Cer mâzgălit cu cerneală. În America era dimineață devreme. Hobie probabil se gândea ce să pregătească la dejun, se ducea la Jefferson Market în apropiere, cumpăra poate ceea ce avea să-i trebuiască pentru masa de Crăciun pe care o organiza la el. Oare Pippa era încă în California? Mi-am imaginat-o răsucindu-se pe un pat de hotel și bâjbâind somnoroasă după telefon, cu ochii încă închiși, Theo, tu ești, s-a întâmplat ceva?

Mai bine să luăm o amendă și ne descurcăm pe urmă în caz că ne oprește poliția.

Mă simțeam bolnav. A mă prezenta la consulat (sau ce-o fi fost) pentru o rundă de interviuri și hârțogăraie însemna să mă leg la cap când nu mă durea. Nu-mi stabilisem o limită la intervalul de așteptare, cât de mult eram dispus să aștept, și totuși orice mișcare – chiar și aleatorie, fără rost, de gânganie prinsă în borcan – părea mai bună decât a mai rămâne un minut în cușca aceasta a camerei și a vedea umbre de siluete din colțul ochiului.

O altă reclamă uriașă la Tiffany în Tribune, care mă felicita de sărbători. Apoi, pe pagina opusă, un alt anunț publicitar, despre camere foto digitale, compus în litere artistice și semnat Joan Miró:

Poți să te uiți la un tablou o săptămână și să nu te mai gândești după aceea la el niciodată. Dar poți să te uiți la un tablou o secundă și să te gândești la el apoi toată viața.

Centraal Station. Uniunea Europeană, fără controlul pașapoartelor la graniță. Orice tren, oriunde. M-am văzut înconjurând Europa în cercuri fără țintă: cascadele Rinului și trecătorile din Tirol, tuneluri spectaculoase și furtuni de zăpadă.

Uneori e vorba de a juca bine o mână proastă, mi l-am amintit pe tata spunând amețit, pe jumătate adormit pe canapea.

Cu ochii pironiți asupra telefonului, buimac de febră, am stat fără să mă clintesc și am încercat să mă gândesc. La prânzul din restaurant, Boris vorbise despre posibilitatea de a merge cu trenul de la Amsterdam la Antwerp (și la Frankfurt, dar eu nu voiam să merg nicăieri aproape de Germania), dar și la Paris. Dacă mă duceam la consulatul din Paris ca să cer un pașaport nou, poate că șansele ca