cineva să mă lege de povestea cu Martin erau mai mici. Dar n-aveam cum să anulez faptul că puștanul chinez era martor. Probabil eram pe ecranul oricărui agent de poliție din Europa.

M-am dus la baie să-mi dau cu apă pe față. Prea multe oglinzi. Am închis apa și m-am întins după un prosop să mă șterg. Acțiuni metodice, una după alta. După căderea nopții, starea de spirit mi se întuneca întotdeauna, atunci începeam să mă tem. Un pahar cu apă. Aspirină pentru temperatură. Și ea începea să crească după asfințit. Gesturi simple. Mă ambalam singur și știam asta. Nu știam ce mandate de arestare fuseseră emise pe numele lui Boris, dar, deși mă neliniștea gândul că ar fi putut fi arestat, eram mult mai tulburat de ideea că oamenii lui Sascha trimiseseră pe altcineva pe urmele lui. Dar acesta era un alt gând pe care nu mă simțeam în stare să-l duc până la capăt.

2

A doua zi – în Ajunul Crăciunului – m-am silit să mănânc un mic dejun enorm care mi-a fost adus în cameră, deși n-aveam nici o poftă, și am aruncat ziarul fără să mă mai uit la el, căci mă temeam că, dacă mai văd o dată cuvintele Overtoom și Moord, n-aveam să mă mai pot îndemna să fac ce aveam de gând să fac. După ce am mâncat, am adunat, nepăsător, teancul de ziare strânse de o săptămână pe pat și în jurul lui, le-am făcut ghemotoc și le-am pus la gunoi, am scos din dulap cămașa subțiată de clor și, după ce am verificat ca plasa să fie legată bine la gură, am vârât-o într-o altă plasă luată de la magazinul asiatic (lăsând-o deschisă, ca s-o pot căra mai ușor, dar și în caz că aș fi depistat vreo cărămidă potrivită), apoi, ridicându-mi gulerul hainei și legându-mi fularul peste el, am răsucit semnul „Nu deranjați!“ ca să poată intra camerista și am plecat.

Vremea era mizerabilă, lucru care mi-era de ajutor. O lapoviță umedă, piezișă, spuzea canalul. Am mers cam douăzeci de minute – strănutând, înghețat, rebegit – până când am ajuns la un tomberon de gunoi dintr-un colț cu totul deșert, unde nu se vedeau nici mașini, nici picior de om, nici magazine, numai case parcă oarbe, cu obloanele trase împotriva vântului.

Am vârât repede cămașa acolo și am plecat mai departe, cu o explozie de entuziasm care m-a propulsat patru sau cinci străzi mai încolo în ritm rapid, în ciuda faptului că-mi clănțăneau dinții. Aveam picioarele ude; tălpile pantofilor erau prea subțiri pentru caldarâm și mi-era foarte frig. Când se ridica gunoiul? Nu mai avea importanță.

Doar – am scuturat din cap să-mi limpezesc gândurile – magazinul asiatic. Sacoșa avea numele magazinului pe ea. La numai câteva străzi de hotel. Dar era ridicol să continui să gândesc astfel și am încercat să judec rațional și să mă conving. Cine mă văzuse? Nimeni.

Charlie: recepționat. Delta: Mă mișc cu dificultate.

Încetează! Încetează! Nu mai ai cum să dai înapoi.

Neștiind unde era o stație de taxiuri, am mers, târându-mi pașii, încă vreo douăzeci de minute sau poate chiar mai mult, până când în sfârșit am reușit să opresc un taxi pe stradă.

― Centraal Station, i-am spus șoferului turc.

Dar, când mă lăsă în fața gării, după ce trecuserăm îndelung pe străzi cenușii vag sinistre, desprinse parcă dintr-un jurnal de știri de pe vremurile cinematografului alb-negru, am crezut pentru o clipă că mă adusese la o altă adresă, căci clădirea arăta din față mai degrabă ca un muzeu: o fantezie în cărămidă roșie de frontoane și turnuri, un soi mai zbârlit de arhitectură victoriană. Am pătruns înăuntru, printre călătorii cu aer de sărbătoare, străduindu-mă din răsputeri să semăn cu ei și ignorând polițiștii care păreau să răsară oriîncotro mă uitam, simțindu-mă uluit și nelalocul meu de curgerea și leagănarea marii mulțimi democratice din jur: bunici, elevi, tineri însurăței cu fețe obosite, copii mici care cărau rucsacuri; sacoșe și pahare de hârtie Starbucks; duruitul roților de geamantane pe podea, adolescenți care strângeau semnături pentru Greenpeace – mă întorsesem în zumzetul activității omenești. Era un tren de după-amiază până la Paris, dar voiam să merg cu cel care pleca cel mai târziu.

Cozile erau nesfârșite, ajungeau până la chioșcurile de ziare.

― În seara aceasta? spuse funcționara când am ajuns în sfârșit la ghișeu: o femeie masivă, blondă, de vârstă mijlocie, cu un piept umflat ca o pernă și o expresie amabil-impersonală pe față, ca o codoașă dintr-un tablou de mâna a doua.

― Exact, am spus, sperând că nu arăt atât de bolnav pe cât mă simțeam.

― Câte? întrebă ea, aproape fără să se uite la mine.

― Unul singur.

― Sigur. Pașaportul, vă rog!

― Numai o... – vocea mi-era răgușită de boală; mi-am pipăit hainele; sperasem că n-aveau să mi-l ceară – ah! Scuzați-mă, nu-l am la mine, e în seif la hotel, dar... – am scos buletinul de New York, cărțile de credit, cardul de asigurări și i le-am împins pe sub geam. Poftiți!

― E nevoie de pașaport pentru călătorie.

― Da, sigur. Încercam din toate puterile să par cunoscător, echilibrat. Dar plec abia diseară. Vedeți? am arătat spre podeaua goală de la picioarele mele: nu aveam bagaj. Mi-am condus prietena și, dacă tot am venit încoace, am zis să trec și pe la casă și să-mi cumpăr bilet dacă se poate.

― Păi... funcționara se uită la ecran – aveți timp suficient. Vă sfătuiesc să așteptați și