― Mda – m-am ciupit de nas ca să nu strănut –, dar eu aș vrea să-l cumpăr acum.

― Mă tem că nu se poate.

― Vă rog. Mi-ați fi de mare ajutor. Stau aici de patruzeci și cinci de minute și nu știu la ce coadă va trebui să stau din nou diseară. Eram sigur că o auzisem pe Pippa, care bătuse toată Europa pe căi ferate, spunând că în tren nu ți se controla pașaportul. Nu vreau decât să cumpăr acum ca să fiu sigur că pot să-mi termin toate treburile până diseară.

Funcționara mă privi fix. Îmi luă buletinul și se uită la poză, apoi din nou la mine.

― Uitați, am spus, văzând-o că ezită – sau cel puțin așa părea. Se vede doar că sunt eu. Aveți numele meu, CNP-ul, uitați, poftim! am spus, băgând mâna în buzunar după hârtie și creion. Dați-mi voie să vă arăt semnătura.

Ea le compară, una lângă alta. Se uită din nou la mine și la card, și apoi, dintr-odată, păru să se hotărască.

― Nu pot să primesc aceste documente.

Le împinse înapoi pe sub geam.

― De ce nu?

Coada din spate se lungea.

― De ce? am repetat. Este perfect legitim. E ceea ce folosesc în loc de pașaport ca să călătoresc cu avionul în SUA. Semnăturile sunt la fel, am spus, pentru că ea nu-mi răspundea, nu vedeți?

― Îmi pare rău.

― Vreți să spuneți – îmi auzeam disperarea din voce; ea mă privea în ochi cu agresivitate, ca și cum m-ar fi sfidat s-o contrazic. Adică trebuie să vin din nou diseară aici și să iau coada de la capăt?

― Îmi pare rău, domnule, nu vă pot ajuta. Următorul! spuse ea privind peste umărul meu la pasagerul din spate.

În timp ce mă depărtam de ghișeu – făcându-mi loc cu coatele prin mulțime, cineva spuse înapoia mea:

― Hei! Amice!

La început, descumpănit după experiența de la geam, am crezut că era o simplă halucinație. Dar când m-am întors, stingher, am văzut un adolescent cu o față de nevăstuică, cu ochi injectați și capul ras, care se legăna înainte și înapoi pe niște adidași enormi. După căutătura furișă, am crezut că voia să se ofere să-mi cumpere un pașaport, dar el se aplecă înainte și zise:

― Nu încerca!

― Ce anume? am spus nesigur, aruncând o privire către polițista care stătea cam la un metru și jumătate-doi în spatele lui.

― Fii atent, prietene! Am mers de o sută de ori cu pașaportul la mine și nu m-au verificat o dată. Dar singura dată când nu l-am avut, am traversat în Franța și m-au băgat la zdup, bineînțeles, sticleții de la Imigrație, am stat douășpe ore cu o mâncare de căcat și o atitudine de căcat de la francezii ăia, a fost supernasol. O celulă nenorocită. Crede-mă, ai grijă să-ți ții actele în regulă și să nu faci vreo prostie în cazul tău!

― Ei, sigur, am spus.

Nădușeam în palton, pe care nu îndrăzneam să mi-l deschei, cu fularul pe care nu îndrăzneam să-l desfac de la gât.

Fierbinte. Durere de cap. În timp ce mă îndepărtam, am simțit privirea furioasă a unei camere de luat vederi străpungându-mă pe la spate; am încercat să nu par stânjenit strecurându-mă prin mulțime, parcă pluteam, amețit de febră, strângând numărul de telefon al consulatului american în buzunar.

Îmi luă ceva timp să găsesc un telefon cu plată – tocmai în celălalt capăt al gării, într-o zonă plină de adolescenți relaxați care ședeau într-un soi de consiliu tribal pe podea – și îmi luă încă mai mult să mă lămuresc cum să sun.

Un șuvoi de cuvinte însuflețite în olandeză. Apoi am fost întâmpinat de o voce americană plăcută: bine ați venit la Consulatul SUA din Olanda, pentru limba engleză, apăsați... Alte opțiuni mai departe. Apăsați 1, apăsați 2, vă rugăm așteptați să luați legătura cu un operator. Am urmat răbdător instrucțiunile și am stat privind fix mulțimea până când mi-am dat seama că poate nu era o idee atât de bună să las lumea să-mi vadă fața și m-am întors spre perete.

Telefonul sună atât de mult, încât alunecasem într-o ceață a minții, departe din nou de lume, când, deodată, se făcu legătura și am auzit o voce americană lejeră, venită parcă direct de pe plajele din Santa Cruz:

― Bună dimineața, Consulatul SUA în Olanda, cu ce vă pot fi de folos?

― Salut! am spus, ușurat. Am... M-am gândit scurt dacă să dau un nume fals, numai ca să obțin informația de care aveam nevoie, dar eram prea slăbit și vlăguit ca să-mi mai pese. Mă tem că am dat de necaz. Mă numesc Theodore Decker și mi s-a furat pașaportul.

― Ah, îmi pare rău pentru dumneavoastră. Femeia tasta ceva la capătul celălalt al firului, auzeam. În fundal auzeam muzică de sărbători. E o perioadă proastă – toată lumea călătorește, nu? Ați anunțat autoritățile olandeze?

― Poftim?

― Pașaportul furat. Pentru că trebuie să anunțați imediat autoritățile. Poliția trebuie să afle cât mai repede.

― Păi... – mă blestemam: de ce trebuise să spun că mi-a fost furat? – nu, scuze, în clipa asta am