— Îhm, cam ca o firmă de transport cu șef și niciun șofer, răspunde Vega acră.

Bărbatul își strânge mâna pumn pe tejghea, dar, cu coada ochiului îl vede pe Karl ridicându-se pe jumătate de pe scaun, în timp ce ceilalți doi încearcă să-l țină.

— Lipsesc șase coroane, spune bărbatul hotărât, numărând restul pe care i-l aruncă Vega pe tejghea.

— N-avem mărunt, răspunde Vega, printre dinți. Sven apare lângă tejghea, ușor nesigur.

— Poate ar fi mai bine să pleci, Fredrik, spune el.

Privirea bărbatului se plimbă de la Vega la polițist. Se oprește pe vaza cu bacșiș. Chipul i se luminează într-un zâmbet înjositor. Bagă mâna în vază și ia șase coroane.

— Nicio problemă, iau de aici! exclamă el jovial. Rânjește spre Sven, apoi spre băiatul cu geaca de hochei. Băiatul lasă privirea în podea, distrus. Bărbatul cu geaca scumpă o vede apoi pe Britt-Marie.

— Tu cine mai ești? întreabă el.

— O angajată a bazei de agrement, răspunde Britt-Marie, încruntându-se la urmele de degete lăsate pe vaza proaspăt spălată.

— Credeam c-au închis-o, zice bărbatul.

— Încă nu, spune Britt-Marie.

— Risipa dracului de bani publici, dacă mă-ntrebi pe mine! mai bine ar da fondurile unor instituții de reeducare, că doar acolo ajung ăștia care-și fac veacul pe la baze de agrement! rânjește omul, uitându-se spre Vega.

Britt-Marie pare să cugete o clipă, apoi spune:

— Și soțul meu are o geacă din asta, spune ea.

— Soțul tău are gusturi rafinate, rânjește bărbatul.

— Doar că a lui are mărimea potrivită, spune Britt-Marie.

Se lasă o tăcere lungă, lungă, lungă de tot. Apoi Vega, pe urmă Sven izbucnesc în hohote de râs. Britt-Marie nu știe de ce râd. Băiatul iese afară cât de repede poate, bărbatul mărșăluiește după el, trântind ușa în urma lui atât de tare, încât lămpile cu neon pâlpâie. BMW-ul părăsește parcarea în trombă. Britt-Marie nu mai știe încotro să se uite. Sven și Vega râd în continuare de nu mai pot, ceea ce o face pe Britt-Marie să nu se simtă deloc în largul ei, fiindcă presupune că râd de ea. Așa că se îndreaptă și ea degrabă spre ieșire.

— Acum am timp pentru frizura ta, îi șoptește ea Piratului și traversează repejor parcarea.

•

Ușa se închide cu un clinchet vesel în urma ei. Că doar ce să priceapă o ușă!

Orice căsnicie are și părți urâte, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună praful sub ele, dar înveți să te prefaci că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobila fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.

Britt-Marie e în baia bazei de agrement și își privește în oglindă cele mai urâte laturi. Îi e frică. E aproape sigură că frica e cea mai urâtă trăsătură a ei. Mai presus de orice, vrea acasă. Vrea să-i calce cămăși lui Kent și să stea pe balconul ei. Mai presus de orice, vrea ca totul să fie ca de obicei.

— Vrei să plec? întreabă neliniștit Piratul din pragul ușii.

— N-am de gând să-ți permit să râzi de mine! spune Britt-Marie cât se poate de severă.

— De ce să râd de tine? întreabă nedumerit Piratul.

Își mușcă obrajii fără să-i răspundă. Băiatul îi întinde șovăitor cartușul de țigări cu litere străine.

— Sven a zis că ai uitat astea.

Britt-Marie ia îngrozită cartușul. Țigări de contrabandă. Pe care se pare că le-a cumpărat pe datorie. Sau le-a furat, depinde cum se pune problema. Iar asta o irită la maximum, pentru că acum Britt-Marie nici măcar nu știe ce fel de infracțiune a comis. În orice caz, infractoare sigur e. Chiar dacă Kent sigur ar fi fost de acord cu Cineva că nu e o infracțiune să ascunzi țigări de Fisc și de poliție. „Haide, scumpo, dă-o dracu’ de treabă! Hoțul neprins e negustor cinstit!” obișnuia el să-i spună când o punea să semneze declarația pentru Fisc, iar ea îl întreba ce sunt celelalte documente pe care contabilul le atașase declarației. „Nu-ți face tu griji, cheltuieli deductibile, absolut legale! Hai, mai repede!” Kent iubea cheltuielile deductibile și ura impozitele datorate. Britt-Marie n-a avut niciodată curaj să-i spună că nu pricepea diferența dintre ele, fiindcă îi era teamă că o să râdă de ea și o durea când făcea asta.

Piratul o atinge încet pe umăr.

— Nu de tine râdeau. La pizzerie, adică. Râdeau de Fredrik. A fost șeful firmei de transport. A concediat toți șoferii, de-aia nu-l place nimeni. Nu de tine râdeau.

Britt-Marie dă din cap înțelegătoare, ca și cum nu și-ar fi făcut probleme că ar fi râs de ea. Încurajat de reacția ei, Piratul continuă:

— Fredrik antrenează echipa de hochei din oraș, sunt megabuni! Fii-su, ăla înalt care a venit cu el, e de-o seamă cu mine, da are deja barbă! Îți dai seama? Nebunie! Și e beton și la fotbal, dar Fredrik l-a pus să joace hochei, că zice că e mai bun hocheiul!

— Și de ce ar fi mai bun, mă rog? întreabă Britt-Marie.

Din puținul pe care îl știe despre hochei, n-a putut trage altă concluzie decât că e un sport încă și mai ridicol decât fotbalul.

— Cred că e din cauză că e mai scump. Lui Fredrik îi plac chestiile pe care nu și le poate permite oricine, spune Piratul.

— Și vouă de ce vă place fotbalul? întreabă Britt-Marie.

Piratul pare nedumerit de întrebare.

— Cum adică? Ne place fotbalul fiindcă… ne place și gata.

„Ridicol!” își zice Britt-Marie, dar se abține să mai comenteze. Arată spre punga din mâinile băiatului.

— Ce-i acolo?

— Foarfecă, pieptene, chestii de păr! spune fericit Piratul.

Britt-Marie nu-l întreabă ce fel de „chestii”, dar constată că sunt o grămadă de borcănele în