orice caz. Aduce un taburet din bucătărie, întinde prosoape pe jos și îi face semn să se așeze. Apoi îi spală părul și îi tunde cu grijă șuvițele inegale. Obișnuia să facă asta cu Ingrid.

Și deodată cuvintele îi scapă fără să vrea. Nu pricepe nici ea ce a apucat-o să deschidă gura:

— Uneori nu-mi dau seama dacă oamenii râd de mine sau de altceva, pricepi tu? Bărbatul meu spune că e din cauză că n-am simțul umorului.

Raționalul din ea o face să tacă pe dată. Își strânge stânjenită buzele. Băiatul se uită perplex în oglindă:

— Ce urât să-i spui cuiva așa ceva!

Britt-Marie nu zice nimic. Dar e de acord cu el. E un lucru urât să-i spui cuiva asta.

— Îl iubești? Pe bărbatul tău? întreabă băiatul, atât de repede, încât, surprinsă, Britt-Marie e gata să-i taie o ureche.

Îi perie umărul cu dosul palmei. Își îngroapă privirea în creștetul băiatului.

— Da.

— De ce n-a venit cu tine? întreabă Piratul.

— Uneori nu-i de ajuns să iubești, răspunde Britt-Marie.

Apoi tac amândoi până când Britt-Marie termină de tuns claia de păr des ca o perie de vase și o îmblânzește într-o frizură pe cât de normală permit circumstanțele… genetice. Piratul se admiră în oglindă. Britt-Marie face curățenie și se uită spre parcare. Vede doi tineri, de nici douăzeci de ani, crede ea, fumând sprijiniți de o mașină neagră. Poartă același fel de blugi că ai copiilor din echipa de fotbal – jerpeliți de-a lungul coapselor. Dar nu sunt copii. Par genul de tineri care o fac pe Britt-Marie să-și strângă mai tare geanta când trece pe lângă ei. Nu că Britt-Marie ar judeca pe cineva, chiar deloc, dar o limită trebuie să existe undeva. Unul dintre tineri are și tatuaje pe mâini și-atunci Britt-Marie e nevoită să presupună că nu e întreg la minte.

— Ăia-s Sami și Psiho, spune Piratul în spatele ei.

Piratul pare speriat.

— Astea nu sunt nume, spune Britt-Marie.

— Sami e nume, cred. Dar lui Psiho i se zice așa fiindcă e psihopat, spune Piratul, cu aerul că n-are curaj să le spună numele prea tare.

— Și vreo slujbă la care să fie n-au, firește, zice Britt-Marie, uitându-se la ceas doar un pic cu subînțeles.

Piratul ridică din umeri.

— Nimeni n-are de lucru în Borg. Doar ăia mega bătrâni!

Britt-Marie își împreunează mâinile, stânga peste dreapta. Apoi își mută dreapta peste stânga. Încearcă să nu arate că se simte jignită.

— Cel din dreapta are tatuaje pe mâini, observă ea.

— Ăla-i Psiho. E dus rău. Sami e de gașcă, dar Psiho e… periculos, știi… Nu te pui cu el! Mama nu mă lasă acasă la Vega și la Omar când e Psiho acolo.

— Ce să caute acasă la Vega și Omar? întreabă Britt-Marie.

— Sami e fratele lor mai mare, spune Piratul.

Ușa pizzeriei se deschide. Vega iese cu două pizze și i le întinde lui Sami. Băiatul o sărută pe obraz. Psiho îi zâmbește larg fetei, dar Vega îl privește ca și cum tocmai a vomitat în geanta ei nouă. Trântește ușa în urma ei. Mașina neagră părăsește parcarea.

— Nu mănâncă în pizzerie când e Sven acolo, Vega le-a zis că n-au voie, îi explică Piratul.

— Ha! Fiindcă știe că le e frică de polițist, firește! constată Britt-Marie sigură pe ea.

— Nu, fiindcă știe că polițistului îi e frică de ei, o corectează Piratul.

Din punctul ăsta de vedere, societatea e precum oamenii. Dacă nu pui prea multe întrebări și nu muți mobilele grele, nu e nevoie să vezi laturile ei cele mai urâte.

•

Britt-Marie își perie fusta. Apoi perie bluza băiatului. Ar vrea să schimbe subiectul, iar Piratul o ajută fără să stea prea mult pe gânduri:

— Te-a întrebat Vega?

— Ce anume? întreabă Britt-Marie.

— Dacă vrei să ne fii antrenoare?

— În niciun caz!

Profund ofensată, își împreunează mâinile pe burtă și adaugă:

— Cum adică?

— Păi antrenoare… Să ne antrenezi… Avem nevoie de antrenor. Se ține o cupă în oraș, știi, și e voie să participi dacă ai echipă cu antrenor.

— O cupă? Adică o competiție? întreabă Britt-Marie.

— O cupă, da, răspunde Piratul.

Britt-Marie e tot mai nedumerită.

— Pe vremea asta? Afară? Ridicol!

— Nu, e cupă de sală. La centrul sportiv din oraș, spune Piratul. Da’ ce-are vremea cu fotbalul? continuă el derutat.

Ca și cum n-are nimic de-a face!

Britt-Marie se gândește să spună ceva foarte, foarte categoric despre cât de inoportun este să bați mingea înăuntru, dar nu apucă fiindcă se aude o bătaie în ușă. E un băiat de vârsta Piratului. Cu părul lung.

— Ha? îl interoghează Britt-Marie.

— Ben e p-aci, gen? întreabă băiatul.

Britt-Marie nu înțelege ce caută „gen” în propoziția aceea. E ca și cum băiatul vrea, de fapt, să întrebe: „Ben e aproape aici?”

— Cine? întreabă Britt-Marie.

— Ben! Piratul, gen, sau cum îi zic în echipă?

— Ha! Ha! E aici, dar e ocupat, răspunde Britt-Marie și dă să închidă ușa.

— Gen, cu ce?

— Are o întâlnire. O lipeală sau cum se zice.

— Dăăă, știiiu! Cu miiine are! exclamă frustrat băiatul.

Britt-Marie, care nu e o persoană cu prejudecăți, își împreunează calmă mâinile și constată:

— Ha.

Băiatul mestecă gumă. Asta nu-i place lui Britt-Marie. Și nu-i nimic ciudat să nu-ți placă asta, guma de mestecat adică, chiar dacă n-ai prejudecăți.

— Sună megatont să zici „lipeală”, zice băiatul.

— Pira… Ben a zis așa. Pe vremea mea se spunea „întâlnire”, se apără Britt-Marie.

— Întâlnire e gigatont! pufnește băiatul.

— Și-atunci tu cum zici? întreabă Britt-Marie, doar oleacă critic.

— Nicicum. „În oraș”, gen, spune băiatul.

— O să te rog să aștepți aici, spune Britt-Marie și închide ușa cu toată forța.

Piratul e în baie și își aranjează noua frizură. Începe să țopăie când o vede pe Britt-Marie.

— El e? E fantastic, nu?

— Cu siguranță e nepoliticos, spune Britt-Marie, dar Piratul n-o aude, evident, căci țopăie asurzitor pe gresia băii.

Britt-Marie ia un pic de hârtie igienică, culege cu mare grijă un fir de păr de pe bluza băiatului, împăturește frumos peticul de hârtie, îl aruncă în toaletă și trage apa.

— Aveam impresia că mergi