— Merg și cu fete uneori, răspunde Piratul.

— Dar ăsta e un băiat, constată Britt-Marie

— Asta e un băiat, da, încuviințează nedumerit Piratul, de parcă Britt-Marie ar vorbi despre regulile unui joc de societate pe care lui nu i le-a explicat nimeni.

— Ha! zice Britt-Marie.

— Da’ ce, trebuie să fie ori una, ori alta? întreabă Piratul nedumerit.

— Nu știu, chiar nu știu, nu! Eu n-am prejudecăți! îl asigură Britt-Marie.

Piratul își mai aranjează o ultimă șuviță, zâmbește și întreabă:

— Crezi c-o să-i placă frizura mea?

Britt-Marie nu pare să fi auzit întrebarea, dar spune:

— Colegii de la fotbal nu știu că mergi la întâlniri cu băieți, firește, așa că n-o să spun nimic!

Piratul o privește mirat.

— De ce să nu știe? întreabă el.

— Le-ai spus? se miră Britt-Marie, la rându-i.

— Păi de ce să nu le spun? întreabă Piratul.

— Și ce-au zis? întreabă Britt-Marie.

— Au zis „OK”, spune Piratul.

Apoi adaugă șovăitor:

— Ar fi trebuit să zică altceva?

— Ha! Ha! Nu, firește că nu, firește că nu! spune Britt-Marie deloc defensiv, apoi adaugă: Eu n-am prejudecăți!

— Știu, zice Piratul.

Apoi zâmbește emoționat:

— Îmi stă bine părul?

Britt-Marie nu reușește să-i răspundă, așa că încuviințează tăcută. Mai culege un fir de păr de pe bluza băiatului și rămâne stânjenită cu el în mână. Piratul o îmbrățișează. Britt-Marie nu pricepe ce l-a apucat.

Piratul e aproape de ușă când Britt-Marie, cu firul de păr tot în mână, își drege vocea și șoptește:

— Dacă nu-ți zice că-ți stă frumos părul, nu te merită!

Piratul se întoarce în fugă și o mai îmbrățișează o dată. Britt-Marie îl dă la o parte blând, dar ferm. Că totul are o limită! O întreabă dacă poate să-i dea telefonul ei mobil. Britt-Marie îl privește chiorâș și i-l dă, somându-l să nu cumva să sune „undeva scump”. Băiatul ia telefonul, își sună propriul număr, apoi îl salvează pe-al lui Britt-Marie. Încearcă să o îmbrățișeze din nou, râde și iese în fugă pe ușă.

•

Cincisprezece minute mai târziu, Britt-Marie primește un mesaj cu textul: „A zis că-mi stă frumos! :)”

•

Baza de agrement se cufundă în tăcere în jurul ei. Aspiră părul de pe podea ca să facă zgomot. Spală și usucă prosoapele. Șterge tablourile de praf, mai ales panoul informativ cu harta pe care Cineva l-a agățat cu un metru mai jos decât toate celelalte tablouri. Apoi scoate un Snickers din ambalaj, îl pune pe o farfurie, farfuria pe un prosop și totul pe prag. Deschide ușa. Așteaptă îndelung, așezată pe un taburet, încercând să simtă vântul în păr. În cele din urmă scoate telefonul.

— Alo? spune fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Britt-Marie trage adânc aer în piept.

— A fost nepoliticos din partea mea să-ți zic că ai frizură băiețească.

— Britt-Marie? întreabă fata.

Britt-Marie înghite în sec concentrată.

— Nu mă privește pe mine, firește, ce frizură ai dumneata. Sau dacă mergi la întâlniri cu fete sau băieți. Chiar deloc nu mă privește!

Fata respiră precaută la celălalt capăt al firului.

— Dar… nu mi-ai zis asta.

— Ha. Ha. Nu-i imposibil s-o fi gândit, nu-i imposibil, nu! Dar cu siguranță a fost nepoliticos, spune Britt-Marie iritată.

— Ce… adică… ce vrei să zici… Ce-i cu frizura mea? întreabă fata.

— Nimic, absolut nimic! Asta și ziceam! insistă Britt-Marie.

— Nu sunt… adică… mie nu-mi plac… se apără fata, ridicând un pic vocea.

— Nu mă privește pe mine! răspunde Britt-Marie cu emfază.

— Deci… adică nu c-ar fi ceva rău în asta! Sau în a nu fi… sare repede fata.

— Cu siguranță n-am afirmat așa ceva! spune Britt-Marie.

— Nici eu! protestează fata.

— Bun așa! spune Britt-Marie.

— Da! întărește fata.

Se lasă o tăcere atât de lungă, încât fata, crezând că Britt-Marie a închis, spune într-un târziu:

— Alo?

Atunci Britt-Marie închide.

Șobolanul întârzie la cină o oră și șase minute. Intră fuguța și ia o bucată de Snickers cât de mare poate, se oprește o clipă și o privește pe Britt-Marie, apoi dispare în fugă în întuneric. Britt-Marie învelește restul de ciocolată în folie de plastic și îl pune în frigider. Spală farfuria. Spală și usucă prosopul de bucătărie și îl atârnă la loc în cui. Pe fereastră îl vede pe Sven ieșind din pizzerie. Se oprește lângă mașina de poliție și se uită spre clădirea bazei de agrement. Britt-Marie se ascunde în spatele perdelei. Sven se urcă în mașină și pleacă. Preț de-o clipă, Britt-Marie se teme să nu cumva să vină să bată la ușă. În secunda următoare e dezamăgită că n-a venit să-i bată la ușă.

Închide luminile peste tot, mai puțin în baie. Strălucirea becului singuratic se strecoară pe sub pragul ușii și luminează acea parte din perete unde Cineva a agățat panoul cu harta un pic prea jos, dar nu mult prea jos. „Bun venit în Borg!” citește Britt-Marie, așezată pe taburet, în întuneric, uitându-se la punctul roșu de pe hartă. Punctul acela e, de fapt, motivul pentru care s-a îndrăgostit de hartă de la prima vedere. Motivul pentru care iubește hărțile. Punctul e pe jumătate șters și culoarea i-a pălit, dar e acolo, între colțul din stânga jos și centrul hărții, iar lângă el scrie: „Ești aici”.

•

Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.

Oamenii care locuiesc la oraș vorbesc întotdeauna despre „lăsarea” întunericului, dar, în locuri precum Borg, întunericul nu se lasă, ci izbucnește. Se abate asupra străzilor ca o epidemie. În orașe sunt atâția oameni care nu vor să stea acasă seara, încât există localuri speciale unde pot merge, o întreagă industrie a distracției de noapte. În Borg viața e încapsulată când izbucnește întunericul.

Britt-Marie încuie ușa bazei de agrement și mai zăbovește o vreme în parcare. În buzunar are câteva pătrățele de hârtie igienică împăturite frumos, pentru că n-a găsit niciun plic. Firma pizzeriei e stinsă, dar prin fereastră o vede pe Cineva manevrându-și scaunul încolo și-ncoace. Ceva din Britt-Marie o îndeamnă să intre, să cumpere ceva, poate, dar altceva, mult mai rațional, îi