Radioul e pornit înăuntru. Un soi de muzică pop. Britt-Marie știe și ea câte ceva despre muzica pop, fiindcă în careurile de cuvinte încrucișate sunt multe întrebări despre asta, așa că are grijă să fie la zi cu noutățile. Dar cântecul care se aude acum îi e necunoscut – un tânăr cu voce spartă cântă ceva despre orașul lui în care „ori ești cineva, ori nimeni”. Britt-Marie încă are în brațe cartușul de țigări cu litere străine pe pachet. Nu știe cât costă țigările, dar scoate din geantă mult mai mult decât consideră ea că ar fi un preț rezonabil pentru un cartuș, înfășoară banii în bucățelele de hârtie igienică, făcând un fel de plic cu o excelentă capacitate de absorbție. Apoi îl strecoară cu grijă pe sub ușa pizzeriei.

La radio, bărbatul cântă în continuare. Cât îl ține gura. Despre nimic. „Iubirea nu cruță pe nimeni”, zice el. Întruna. Iubirea nu cruță pe nimeni… Gândul la Kent îi umple pieptul. Îi taie răsuflarea.

Merge singură pe șoseaua care pleacă din Borg în două direcții. Prin întunericul ca o epidemie. Spre un pat și un balcon care nu sunt ale ei.

•

Camionul vine din dreapta, în spatele ei. Prea aproape. Cu viteză prea mare. Britt-Marie se aruncă spre stânga. Creierul uman are o capacitate monstruoasă să retrăiască amintiri cu atâta claritate, încât corpul își pierde ancorarea în timp. Un camion venind din dreapta poate fi de ajuns ca urechile să creadă că o aud pe mama țipând, mâinile să creadă că se taie în cioburi și buzele să simtă gustul sângelui. Britt-Marie strigă mută numele lui Ingrid de o mie de ori.

Camionul gonește huruind pe lângă ea, atât de aproape încât inima nu știe dacă a călcat-o sau nu, în ploaia de bucăți de noroi aruncate de roțile mașinii. Britt-Marie se clatină câțiva pași, haina îi e udă și murdară și urechile îi țiuie. Trece o secundă, poate, sau o sută. Clipește confuză spre farurile camionului, iar rațiunea reușește, îngrozitor de încet, să-i spună că țiuitul nu e în urechile ei, ci e claxonul unei mașini. Aude pe cineva țipând. Ridică mâna să se ferească de lumina orbitoare a farurilor BMW-ului. În fața ei, Fredrik urlă furios.

— Ești senilă, hoașca dracu’?! Nu poți să mergi pe mijlocul drumului! Era gata să te omor!

O zice de parcă moartea ei l-ar fi afectat în primul rând pe el, nu pe ea. Britt-Marie nu știe ce să răspundă. Inima îi bate atât de tare, încât o doare. Fredrik își aruncă exasperat brațele în aer și strigă:

— N-auzi? Ce-ai, ești retardată?

Face doi pași spre ea. Britt-Marie nu înțelege de ce. Mai târziu se va gândi că voise să o lovească, dar nu va afla niciodată, căci o voce îl întrerupe. O voce diferită. Rece:

— Probleme?

Fredrik se întoarce, dar Britt-Marie apucă să vadă că privirea lui a înregistrat deja pericolul, înainte să vadă cine e în spatele lui. Fredrik înghite în sec.

— Nu… Ea… a…

La câțiva metri de ei e Sami, cu mâinile în buzunare. N-are mai mult de douăzeci de ani, dar, judecând după efectul sufocant pe care îl are apariția lui bruscă în întuneric, ai zice că are cu douăzeci de ani mai mult decât Fredrik și cu patruzeci mai mult decât Britt-Marie. „Predispus la violență” se cheamă, așa a citit Britt-Marie undeva. Sună ca o definiție din două cuvinte la cuvinte încrucișate. „Predispus la violență” – vertical, șapte litere. Oamenii se gândesc la tot felul de lucruri când cred că le-a sunat ceasul. Întâmplarea face că asta îi dă prin cap acum lui Britt-Marie.

Fredrik bălmăjește ceva nedeslușit. Sami nu spune nimic. În spatele lui se mișcă un alt tânăr, mai înalt. Nu e deloc greu de înțeles de ce i se spune „Psiho”. Gura îi e întredeschisă într-un rânjet, dar nu pentru că ar zâmbi, ci pentru că își arată dinții. Britt-Marie a auzit despre asta într-unul dintre documentarele la care se uita Kent când nu era fotbal la televizor. Omul e singurul animal care rânjește prietenos. Când alte animale își arată dinții, o fac ca să amenințe. Britt-Marie înțelege acum unde e animalul din om.

Rânjetul lui Psiho se lățește. Sami nu-și scoate mâinile din buzunare. Nu ridică vocea.

— De ea nu te-atingi! spune el arătând spre Britt-Marie, fără să-și ia privirea de pe Fredrik.

Fredrik se împleticește înapoi spre BMW. Încrederea de sine pare să-i crească pe măsură ce se apropie de mașină, de parcă BMW-ul îi dă superputeri. Când ajunge chiar lângă portieră, spune printre dinți:

— Retardați! Tot locul ăsta e plin de retardați!

Psiho face un pas înainte, dar BMW-ul demarează în trombă și gonește prin ploaie. Britt-Marie apucă să-l vadă pe băiatul de pe locul de lângă șofer, cel de vârsta Vegăi și a lui Omar, dar mai înalt. Mai matur. Cu geaca pe care scrie „Hochei”. Băiatul pare înfricoșat.

Psiho se uită la Britt-Marie. Își arată dinții. Britt-Marie se întoarce și pleacă, străduindu-se din răsputeri să nu o ia la fugă, fiindcă în documentare se zice întotdeauna că nu e bine să fugi de animale sălbatice. Îl aude pe Sami strigând după ea, nici mânios, nici amenințător, ci aproape blând:

— Ne mai vedem noi, antrenoareo!

E la vreo sută cincizeci de metri de ei când îndrăznește să se oprească și să-și tragă sufletul. Se întoarce și vede că tinerii s-au alăturat unui grup aflat pe un petic de asfalt, între câteva case și copaci. Mașina neagră are motorul pornit și farurile aprinse. Bărbații aleargă unii în jurul celorlalți în lumina lor. Sami țipă ceva, aleargă și își aruncă piciorul drept în aer. În clipa următoare își strânge pumnii și strigă de bucurie. Lui Britt-Marie îi ia ceva să priceapă ce fac.

Joacă fotbal.

•

Se joacă.

*

Temperatura scade sub zero în noaptea aceea. Ploaia se transformă în zăpadă. Britt-Marie stă pe balcon și vede picăturile preschimbându-se în fulgi. Se gândește