disproporționat de mult la cum se face sushi, trebuie să recunoască. Se întreabă dacă nu-i place sushi pentru că nu-i place sushi sau nu-i place pentru că nu-i place lui Kent. A mâncat o singură dată, la o cină de afaceri cu o cunoștință a lui Kent. Kent n-a reușit să bată palma cu omul și de-atunci urăște sushi-ul. Britt-Marie și-a asumat atunci vina, fără să poată spune de ce anume. Era mai ușor așa. Dacă ar fi fost și ea mai competentă din punct de vedere social, poate că l-ar fi putut ajuta mai mult pe Kent.

Împrospătează salteaua cu bicarbonat. Își agață haina la uscat. Când îi aude pe Bancă și pe câine intrând, dă înconjurul camerei de trei ori, călcând apăsat, ca să le dea de veste că e acasă. Ca ei să știe că e și ea acolo.

Apoi adoarme epuizată, fără vise, căci nu mai are ale cui visuri să le viseze.

•

Când se trezește, mai să cadă din pat văzând că deja s-a luminat de ziuă. Să se trezească după răsărit, în ianuarie, auzi! Ce-o să zică lumea? Buimacă, se pregătește să se îmbrace când își dă seama dintr-odată ce anume a trezit-o. Cineva bate la ușă. Foarte iritantă toată treaba – să se trezească la o oră la care, de fapt, nu e deloc necivilizat să bați la ușa cuiva.

Își aranjează părul cât de repede poate și coboară în fugă scările, împiedicându-se mai să-și rupă gâtul. Lucrurile astea se întâmplă tot timpul, pe nepusă masă, de fapt – oamenii se împiedică pe scări, cad și mor. Reușește să aterizeze la parter pe ambele picioare și cu inima în gât și încearcă să se adune. După oarecare șovăială, se repede în bucătărie, care e cât se poate de murdară, și caută prin sertare până găsește un șorț pe care și-l pune imediat.

— Ha? spune ea cu sprâncenele ridicate, deschizând ușa.

Își netezește șorțul, cum faci când ești ocupat cu vasele la o oră civilizată și te deranjează cineva care bate la ușă. Sunt Vega și Omar.

— Ce faci? întreabă Vega.

— Sunt ocupată! răspunde Britt-Marie.

— Dormeai? întreabă Omar.

— În niciun caz! protestează Britt-Marie, netezindu-și șorțul și aranjându-și părul.

— Te-am auzit coborând, spune Vega, arătând spre scara care duce la etaj.

— Nu e o infracțiune! se apără Britt-Marie.

— Da calmează-te odată, am întrebat doar dacă dormeai! spune Vega tăios.

— Ha! zice Britt-Marie.

— Da! zice Vega.

Britt-Marie își împreunează mâinile.

— Se prea poate să mă fi trezit târziu. Nu obișnuiesc.

— Târziu pentru ce? întreabă Omar.

Britt-Marie nu știe ce să răspundă. Așa că tace. Până când răbdarea Vegăi ia sfârșit și, într-un târziu, îi spune verde în față:

— Voiam să te invităm la cină diseară.

Omar dă din cap cu însuflețire și adaugă:

— Da, și voiam să știm dacă vrei să fii antrenoarea noastră!

Apoi Omar strigă: „Au!”, căci Vega i-a tras una drept în fluierul piciorului, iar Vega șuieră: „Idiotule!” și încearcă să-l lovească din nou, dar, de data asta, băiatul reușește să se ferească.

— Voiam să te invităm la cină să te-ntrebăm dacă vrei să fii antrenoarea noastră. Cum se face când vii cu o propunere de contract, știi? Ca la echipele de fotbal adevărate, spune Vega posacă.

— Nu-mi place fotbalul, spune Britt-Marie cât de politicos poate, ceea ce în cazul de față nu e deloc politicos.

— Nu trebuie să faci nimic, trebuie doar să scrii pe rahaturile alea de hârtii și să fii la antrenamentele noastre! spune Vega bosumflată, de parcă Britt-Marie a venit și a bătut cu pumnii în ușa ei și nu invers.

Omar încuviințează energic.

— Cea mai tare cupă! În oraș! Consiliul Local organizează! Orice echipă poate să se înscrie, da’ trebuie să ai antrenor.

— Cu siguranță găsiți voi pe altcineva în Borg în stare să se implice în așa ceva, spune Britt-Marie și dă să plece.

— Nimeni n-are timp, spune Vega.

— Și ne-am gândit că tu n-ai nimic de făcut, gen! spune Omar bucuros.

Britt-Marie se oprește cu un aer din ce în ce mai ofensat. Își netezește șorțul.

— Țin să menționez că am foarte multe de făcut.

— Gen, ce? întreabă Vega.

— Am o listă! o lămurește Britt-Marie.

— Pfff, da’ asta nu-ți ia timp deloc, trebuie doar să vii la antrenamente în caz că dă pe-acolo careva de la cupă! Să vadă că avem naibii și noi antrenor!

— Ne antrenăm în fiecare seară, de la șase, în parcarea de lângă baza de agrement! spune Omar.

— Nu știu nimic despre fotbal, declară Britt-Marie.

— Nici Omar nu știe nimic, da îl lăsăm în echipă, zice Vega.

— Ce faceee?! sare Omar ca ars.

Pierzându-și răbdarea, Vega dă din cap dezamăgită spre Britt-Marie și zice:

— Las-o moartă atunci! Am crezut că ești de gașcă. Ăsta-i Borg, nu e ca și când avem prea mulți adulți dintre care să alegem, ce dracu’! Tu ești singura!

Britt-Marie rămâne fără replică. Vega se pregătește să plece și îi face iritată semn lui Omar să o urmeze. Rămasă în prag, Britt-Marie își împreunează nehotărâtă mâinile, apoi își mută ba dreapta peste stânga, ba stânga peste dreapta, deschide și închide gura de câteva ori înainte să strige într-un târziu după ei:

— Nu pot la ora șase!

Vega se întoarce. Britt-Marie spune, cu privirea înfiptă în șorțul de bucătărie:

— Oamenii civilizați iau cina la ora șase. Nu se poate să bați mingea în timpul cinei.

Vega dă indiferentă din umeri. Ca și cum n-are nicio importanță la ce oră se ia cina.

— OK. Vino la noi la cină, la șase, dup-aia facem antrenamentul.

— O s-avem tacos! spune Omar bucuros.

— Ce este tacos? întreabă Britt-Marie.

Copiii se holbează la ea.

— Tacos! zice Omar, ca și cum problema era că Britt-Marie n-a auzit de prima dată.

— Nu mănânc mâncare străină, zice Britt-Marie, deși vrea să spună: „Kent nu mănâncă mâncare străină”.

Vega ridică din nou din umeri.

— Dacă mănânci doar umplutura, e ca o salată.

— Ha! zice Britt-Marie.

În principiu n-are nimic împotriva salatei.

— Acolo stăm, etajul doi, zice Omar, arătându-i clădirea.

Bineînțeles, nu acolo și nu atunci devine Britt-Marie