antrenoarea unei echipe de fotbal. Dar atunci și acolo cineva îi spune că a devenit antrenoare.

•

Închide ușa. Își scoate șorțul. Îl pune înapoi în sertar. Face curat în bucătărie, pentru că nu știe cum să se abțină să deretice. Apoi se duce la etaj și își ia telefonul mobil. Fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă răspunde de la primul apel.

— Știi ceva despre fotbal? întreabă Britt-Marie.

— Britt-Marie? întreabă fata, de parcă n-ar fi avut destule ocazii să se obișnuiască.

— Vreau să știu cum se antrenează o echipă de fotbal.

— O… K, zice fata.

— „OK” nu m-ajută cu mare lucru, îi atrage atenția Britt-Marie.

— Deci… adică… ce vrei să spui? întreabă fata.

— Poți să antrenezi o echipă orișicum? Nu trebuie să ai vreo autorizație pentru așa ceva?

— Nu șt… adică, stai… ce? întreabă fata.

Britt-Marie expiră prelung. Nu oftează, nu.

— Drăguță, dacă, de pildă, îți dă prin cap să-ți închizi balconul, ai nevoie de autorizație de construcție. Presupun că sunt aceleași reguli și la fotbal, că doar n-o fi în afara legii doar pentru că jucătorii aleargă încolo și-ncoace și lovesc mingea?

— Nu… eu n-am… adică… bănuiesc că părinții lor pot să semneze o hârtie prin care să-și dea consimțământul să facă parte din echipă, spune fata nesigură.

Britt-Marie își notează pe o listă. Încuviințează cât se poate de serioasă și spune:

— Ha! Și pot să-ntreb, dacă-mi permiți, care e primul lucru pe care îl faci la un antrenament?

— Nu știu, răspunde fata.

— Credeam că-ți place fotbalul, spune Britt-Marie acuzator.

— Deci, da… dar nu știu… care-i primul lucru care se face la un antrenament… deci, cred că faci prezența? încearcă fata.

— Ce vrei să spui cu asta? întreabă Britt-Marie.

— Faci o listă de prezență. Și bifezi numele celor care sunt acolo, explică fata.

— O listă? repetă Britt-Marie.

— Da? zice fata șovăind.

— O listă cu numele celor prezenți… zice Britt-Marie, mai mult pentru sine.

— Da, repetă fata.

Britt-Marie a închis deja.

•

Poate că nu se pricepe deloc la fotbal, dar, pe toți sfinții, nimeni nu e mai bun la făcut liste decât Britt-Marie!

17.

Dino deschide ușa. Începe să râdă când o vede. Britt-Marie presupune că a sunat la ușa greșită, dar se dovedește că Dino mănâncă întotdeauna cina la Vega și Omar și că nu râde de ea neapărat. Se pare că așa face lumea în Borg – mănâncă aiurea acasă unii la alții, mișună de colo colo și râd fără motiv! Omar vine și el repede și-i spune lui Britt-Marie:

— Scoate-ți pantofii! Altfel se supără rău Sami, că tocmai a frecat podelele!

— Ba nu mă supăr! se aude din bucătărie o voce supărată.

— E mereu mofluz în ziua de curățenie! îi explică Omar.

— Poate n-aș fi așa de mofluz dacă am avea o nenorocită de zi pentru curățenie, dar curățenie nu fac decât EU! În FIECARE zi! strigă Sami din bucătărie.

Omar dă din cap cu subînțeles spre Britt-Marie.

— Vezi? Mofluz!

Vega apare și ea în pragul bucătăriei. Se îndoaie de spate și, fluturând o sticlă de băutură invizibilă, o imită pe Cineva:

— Știi, Britt-Marie, Sami are… cum se zice? Citrice în anus, știi?

Dino și Omar râd până nu mai pot. Britt-Marie dă repede din cap politicoasă de câteva ori, căci cam asta înseamnă pentru Britt-Marie să râdă în gura mare. Își scoate pantofii, intră în bucătărie, mai dă un pic din cap politicoasă spre Sami. Tânărul îi face semn să ia loc.

— E gata masa! zice el și își scoate șorțul.

Apoi se întoarce spre hol și zbiară:

— E GATA MASA!

Britt-Marie se uită la ceas. E ora șase fix.

— Îi așteptăm și pe părinții voștri? întreabă ea binevoitoare.

— Nu sunt aici, răspunde Sami și se apucă să pună masa.

— Întârzie de la serviciu, firește, spune Britt-Marie prietenoasă.

— Mama e șoferiță pe tir. În străinătate. Nu prea dă pe-acasă, spune Sami scurt și continuă să așeze pahare și farfurii pe masă.

— Și tata? întreabă Britt-Marie.

— A întins-o, răspunde Sami.

— A întins-o? repetă Britt-Marie.

— A întins-o. Când eram eu mic. Omar și Vega de-abia se născuseră. N-a mai putut. Așa că nu se vorbește despre el prea mult la noi în casă. Mama a avut grijă de noi, spune Sami, pe un ton cât se poate de normal, apoi urlă spre copiii aflați undeva în apartament: E GATA MASA, FUTU-I, HAIDEȚI ODATĂ, CĂ DACĂ VIN EU SĂ V-ADUC, VĂ RUP!

Vega, Omar și Dino dau buzna în bucătărie și încep să înfulece de parcă, dacă era după ei, mâncarea putea la fel de bine să fie pasată la mixer și să le fie servită cu paiul.

— Și cine are grijă de voi acum, când mama nu-i acasă? întreabă Britt-Marie.

— Noi avem grijă de noi, spune Sami jignit.

— Ha! spune Britt-Marie.

Nu știe exact care e cutuma prin partea locului când ești invitat la cină, așa că scoate cartușul de țigări cu litere străine și i-l întinde lui Sami.

— Obișnuiesc să duc flori când sunt invitată la cină, firește, dar nu e nicio florărie în Borg. Am băgat de seamă că-ți plac țigările și presupun că țigările sunt precum florile pentru cineva căruia îi plac țigările, explică ea cu un aer defensiv.

Sami ia cartușul. Pare dintr-odată foarte încântat. Britt-Marie se așază pe scaunul liber de la masă și își drege binevoitoare vocea:

— Înțeleg că nu te temi de cancer. Trebuie să fie plăcut să nu te temi de cancer.

— Sunt și lucruri mai rele de care să-ți fie frică pe lume, zâmbește Sami.

— Ha, spune Britt-Marie, ridicând de pe farfurie ceva ce presupune că trebuie să fie un taco.

Omar și Vega încep să vorbească unul peste celălalt. Mai mult despre fotbal, din câte pricepe Britt-Marie. Dino nu spune aproape nimic, dar râde tot timpul. Britt-Marie nu știe de ce râde. Se pare că Dino și Omar nici n-au nevoie să vorbească unul cu altul ca să înceapă să râdă la unison. Doar se uită unul la celălalt și îi bufnește râsul. Copiii au ciudățeniile lor.

Sami arată spre Omar cu furculița.

— Omar,