la concluzia că migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul îmbătrâneşte şi de asemenea că nu se asociază cu nici o altă boală a creierului. Astfel, deşi boala se moşteneşte, este puţin probabil ca tatăl său să fi murit de aceeaşi boală.

  Bineînţeles, continuă Breuer, metoda de cercetare a lui Liveling este superficială. Monografia nu arată clar dacă rezultatele lui sunt bazate pe date longitudinale sau transversale, înţelegi ce vreau să spun cu asta, Sâg?

  Freud răspunse imediat, mult mai familiarizat, se pare, cu metoda de cercetare decât cu medicina clinică.

  — Metoda longitudinală înseamnă să urmăreşti anumiţi pacienţi ani în şir şi să descoperi că atacurile slăbesc pe măsură ce ei îmbătrânesc, nu-i aşa?

  — Exact, spuse Breuer. Şi metoda transversală. Freud îl întrerupse ca un şcolar silitor din prima bancă.

  — Metoda transversală este o singură observaţie la un moment dat – în acest caz, că pacienţii mai în vârstă dintr-un eşantion au mai puţine migrene decât cei mai tineri.

  Bucurându-se de plăcerea prietenului său, Breuer îi mai dădu o posibilitate de a străluci.

  — Poţi să ghiceşti care dintre metode e mai exactă?

  — Metoda transversală nu poate fi foarte exactă: eşantionul poate conţine foarte puţini pacienţi în vârstă cu migrene puternice nu pentru că migrena slăbeşte, ci pentru că astfel de pacienţi sunt prea bolnavi sau prea descurajaţi de doctori pentru a fi de acord să fie studiaţi.

  — Exact, şi asta-i o lipsă de care nu cred că Liveling şi-a dat seama. Un răspuns excelent, Sâg. Fumăm un trabuc să sărbătorim?

  Freud acceptă bucuros unul dintre trabucurile turceşti fine ale lui Breuer, şi cei doi şi le aprinseră, savurând aroma.

  — Acum, comentă Freud, putem discuta despre cealaltă faţetă a cazului? Adăugă apoi în şoaptă: partea interesantă.

  Breuer zâmbi.

  — Poate că n-ar trebui să spun asta, continuă Freud, dar având în vedere că Northangel a părăsit camera, îţi voi mărturisi în particular că aspectele psihologice ale acestui caz mă intrigă mai mult decât tabloul medical.

  Breuer observă că tânărul său prieten părea într-adevăr mai animat. Ochii lui Freud scânteiau de curiozitate când întrebă:

  — în ce măsură este acest pacient tipul sinucigaş? Ai reuşit să-l sfătuieşti să ceară ajutor?

  Era rândul lui Breuer să se simtă stânjenit. Roşi amintindu-şi cum, în ultima lor discuţie, se lăudase plin de încredere cu ştiinţa lui de a pune întrebări.

  — Este un om ciudat, Sâg. N-am mai întimpinat niciodată o asemenea rezistenţă. Mă loveam de un zid. Un zid inteligent. Mi-a oferit o grămadă de ocazii bune. Mi-a spus că s-a simţit bine numai cincizeci de zile anul trecut, mi-a vorbit de stări depresive, de faptul că a fost trădat, că trăieşte într-o izolare totală, că e un scriitor fără cititori, că are insomnii puternice şi gânduri negre în timpul nopţii.

  — Dar, Josef, astea şaht exact genul de ocazii pe care spuneai că le aştepţi!

  — Exact. Şi totuşi de câte ori încercam să profit de una din ele, mă trezeam cu mâna goală. Da, este conştient că e bolnav, dar insistă că trupul îi e bolnav – nu el, nu esenţa lui. Cât despre stările depresive, el spune că e mândru că are curajul să experimenteze stări depresive! „Mândru de curajul de a avea stări depresive" – poţi să crezi? Discuţie nebunească! Trădare? Da, presupun că se referă la ce s-a întâmplat cu Frăulein Salome', dar pretinde că a depăşit momentul şi nu doreşte să discute. Cât despre sinucidere, neagă că ar fi genul sinucigaş, dar apără dreptul padentului de a-şi alege propria moarte. Deşi s-ar putea să-şi dorească moartea – spune că răsplata ultimă a celui mort este că nu va mai muri! – mai are încă prea multe de realizat, prea multe cărţi de scris. De fapt, el spune că are capul plin de cărţi şi crede că cefaleea constituie chinurile naşterii cerebrale.

  Freud scutură din cap plin de compasiune faţă de consternarea lui Breuer.

  — Chinurile naşterii cerebrale – ce metaforă! Ca Atena cea născută din tâmpla lui Zeus! Ciudate gânduri – chinurile naşterii cerebrale, să-ţi alegi moartea, curajul de a avea stări depresive. Tipul nu e lipsit de inteligenţă, Josef. Este, mă întreb, o inteligenţă dementă sau o demenţă inteligentă?

  Breuer scutură din cap. Freud se lăsă pe spate, suflă un fir lung de fum albăstrui şi îl urmări cum urcă şi dispare, apoi vorbi din nou:

  — Cazul ăsta devine tot mai fascinant. Deci, ce-i cu

  — da se mima, oig: mn « i». u^,. j Cine este mincinosul? Cine este cel minţit?

  — Poate că o parte din el este sinucigaşă, dar partea conştientă nu ştie asta.

  Breuer se întoarse pentru a-şi privi mai de aproape tânărul prieten. Se aşteptase să zărească un zâmbet pe faţa lui, dar Freud era absolut serios.

  — Sâg, vorbeşti din ce în ce mai des despre acest homunculus inconştient care duce o viaţă separată de gazda sa. Te rog, Sâg, urmează-mi sfatul: vorbeşte-mi numai mie despre această teorie. Nu, nu, nid măcar n-o voi numi teorie – nu e nici o dovadă că ar fi aşa – hai s-o numim un concept fantastic. Nu-i vorbi despre acest concept fantastic lui Brucke: îl va elibera de sentimentul de vinovăţie pentru că nu are curajul de a promova un evreu.

  Freud răspunse neobişnuit de hotărât.

  — Va rămâne între noi până când va fi dovedit cu probe sufidente. Atund nu voi ezita să-l public.

  Pentru prima dată Breuer realiză că tânărul său prieten nu mai era atât de tânăr. în schimb, avea în el germenii unei îndrăzneli, ai unei dorinţe de a-şi susţine convingerile – calităţi pe care el şi le-ar fi dorit şi pentru sine.

  — Sâg, vorbeşti de probe ca şi cum acesta ar putea fi un subiect de cercetare ştiinţifică. Dar acest homunculus nu este o realitate concretă. Este