pur şi simplu un concept, ca o idee platoniciană. Ce ar putea constitui o probă? Poţi să-mi dai măcar un exemplu? Şi nu folosi visele, nu le voi accepta pe ele ca probe – şi ele sunt concepte fără substanţă.

  — Tu singur mi-ai furnizat o probă, Josef. îmi spui că viaţa emoţională a Berthei Pappenheim este dictată de evenimente petrecute cu exact douăsprezece luni în urmă – evenimente trecute de care nu este conştientă. Şi totuşi, ele sunt descrise cu acurateţe în jurnalul din amil precedent al mamei sale. După mintea mea, acest lucru e echivalent cu o probă de laborator.

  — Dar asta se bazează pe presupunerea că Bertha este un martor pe care te poţi baza, că într-adevăr nu-şi aminteşte acele evenimente din trecut.

  Dar, dar, dar, dar – iată-l din nou, se gândi Breuer – acest demonic „dar". îi venea să-şi tragă un pumn. Toată viaţa adoptase poziţii şovăitoare, adversative, iar acum făcea acelaşi lucru cu Freud, ca şi cu Nietzsche – când, în adâncul inimii, bănuia că amândoi aveau dreptate.

  Freud mai însemnă câteva propoziţii în carnetul lui.

  — Josef, crezi că aş putea vedea o dată jurnalul lui Frâu Pappenheim?

  — I l-am dat înapoi, dar cred că pot să-l obţin din nou. -f Freud îşi scoase ceasul.

  — Trebuie să mă întorc curând la spital pentru vizitele lui Northnagel. Dar înainte de a pleca, spune-mi ce ai de gând să faci cu recalcitrantul tău pacient.

  — Vrei să spui ce aş vrea eu să fac? Trei paşi. Aş vrea să stabilesc o bună relaţie medic-pacient cu el. Apoi aş vrea să-l internez într-o clinică pentru câteva săptămâni pentru a-i observa hemicrania şi a-i administra o medicaţie regulată. Şi apoi, în timpul acestor săptămâni, aş vrea să mă întâlnesc frecvent cu el pentru discuţii în profunzime cu privire la disperarea lui. Breuer oftă. Dar, cunosdndu-l, e puţin probabil că va fi de acord cu vreunul din aceste lucruri. Ai vreo idee, Sâg?

  Freud, care încă se mai uita prin monografia lui Iive-ling, îi arătă cartea deschisă lui Breuer.

  — Uite, ascultă aici. La capitolul „Etiologie" Liveling spune: „Crizele de migrenă au fost provocate de dispep-sie, de o oboseală a ochilor şi de stres. Odihna prelungită la pat ar fi recomandabilă. Tinerii care suferă de migrenă ar trebui eliberaţi de stresul şcolii şi ţinuţi în liniştea căminului. Unii medici recomandă schimbarea ocupaţiei cu una mai puţin solicitantă."

  Breuer părea amuzat.

  — Şi?

  — Cred că ăsta-i răspunsul! Stres! De ce să nu facem din stres cheia planului nostru de tratament? Consideră că, pentru a scăpa de migrenă, Herr Muller trebuie să reducă stresul, inclusiv stresul mental. Sugerează-i că stresul este emoţie înăbuşită şi că, la fel ca în tratamentul Berthei, poate fi redus dacă-i facilitezi o descătuşare. Foloseşte metoda homarului. Poţi chiar să-i arăţi această afirmaţie a lui Liveling şi să invoci forţa autorităţii medicale.

  Freud observă că Breuer zâmbeşte şi întrebă:

  — Crezi că e un plan prostesc?

  — Deloc, Sâg. De fapt, cred că e un sfat excelent şi îl voi urma cu grijă. Partea care m-a făcut să zâmbesc a fost ultimul lucru pe care l-ai spus – „să invoci forţa autorităţii medicale". Ar trebui să cunoşti pacientul pentru a aprecia gluma, dar ideea de a te aştepta de la el să se încline în faţa unei autorităţi, medicale sau de orice alt tip, mi se pare comică.

  Deschizând Ştiinţa voioasă, Breuer citi cu voce tare câteva pasaje pe care le însemnase:

  — Herr Muller contestă orice autoritate sau convenţie. De exemplu, el întoarce virtuţile cu capul în jos şi le rebotează vicii – ca în concepţia lui despre fidelitate: „Ţine din încăpăţânare la un lucru care a văzut că este străveziu – dar numeşte asta «fidelitate»."

  Sau despre politeţe: „«Este atât de politicos!» – Da, are întotdeauna la el o prăjitură pentru Cerber şi este atât de temător încât consideră pe oricine drept Cerber, şi pe tine şi pe mine – aceasta este «politeţea» sa."

  Şi ascultă această fascinantă metaforă atât pentru slăbirea vederii, cât şi pentru disperare: „Să consideri toate lucrurile profunde – iată o calitate incomodă; te face să-ţi forţezi mereu ochii şi descoperi la urmă întotdeauna mai mult decât ai dorit."

  Freud ascultase cu interes.

  — Să vezi mai mult decât ai dori, murmură el. Mă întreb ce a văzut el. Pot să mă uit şi eu la carte?

  Dar Breuer avea răspunsul pregătit:

  — Sâg, m-a pus să jur că n-am să arăt nimănui cartea, pentru că are însemnări personale. Relaţia mea cu el este atât de şubredă încât deocamdată ar fi mai bine să-i respect rugămintea. Mai ttrziu, poate.

  Unul dintre lucrurile ciudate la întrevederea mea cu Herr Muller, continuă el, oprindu-se la ultimul dintre pasajele însemnate, a fost că de câte ori încercam să-mi exprim empatia, se simţea ofensat şi rupea relaţia dintre noi. Ah! „Punte"! Da, ăsta-i pasajul pe care-l caut.

  În timp ce Breuer citea, Freud închise ochii pentru a se concentra mai bine.

  — Am fost o singură dată în viaţă atât de apropiaţi încât nimic nu mai părea să stânjenească prietenia, frăţia noastră, şi nu mai rămăsese între noi decât o punte minusculă, în clipa în care te pregăteai să păşeşti pe ea, te-am întrebat: «Vrei să treci putea ca să vii la mine?» – dar n-ai mai vrut, şi când te-am mai rugat încă o dată, ai tăcut. De arunci, s-au prăvălit între noi munţi şi şuvoaie năvalnice şi tot ceea ce desparte şi înstrăinează şi chiar dacă am vrea să ne regăsim, n-am mai putea. Dar când îţi aminteşti de acea punte mică, nu mai găseşti cuvinte – doar suspine şi uimiri."

  Breuer puse jos cartea.

  — Tu ce înţelegi, Sâg?

  — Nu sunt sigur. Freud se ridică şi începu să se plimbe prin faţa bibliotecii în timp ce