1996; Bryan S. Rennie (editor) Schimbări în lumile ideilor religioase: Mircea Eliade, finalitate şi sens, Criterion Publishing, 2009; Bryan S. Rennie (editor), The International Eliade, State University of New York Press, 2007; Natale Spineto, Mircea Eliade, istoric al religiilor, Curtea veche, Buc., 2009 (Morcelliana, Brescia, 2006); Juan Martίn Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997 (Ediciones Cristinidad, Madrid, 1978); Henri H. Stahl, Eseuri critice, Minerva, Buc., 1983; Jacques Waardenburg (editor), Classical Approaches to the Study of Religion: Aims, Methods, and Theories of Research, Intoduction and antology, de Gruyter, 1999, pp. 3-80, 398-431, 487-507, 639-642, Reflections on the Study of Religion, including an essay on the work of Gerardus van der Leeuw, Mouton Publishers, the Hague, The Netherlands, 1978, pp. 92-186, 187-248; Gerardus van der Leeuw, La religion dans son essence et manifestations, Paris, 1955 (lui Van der Leeuw Eliade îi datorează enorm în ceea ce priveşte principiile hermeneuticii sale de tip fenomenologic);

1128 Mircea Eliade, Jurnal II, p. 43.

1129 Vezi aici consideraţiile lui M. Meslin din Ştiinţa religiilor, cu privire la fenomenologia religioasă şi la metoda eliadiană, op.cit., pp. 151-164.

1130 Pentru paradigma ştiinţifică a demersului cunoaşterii, vezi Robert K. Merton, Structura normativă a ştiinţei, în Cultură şi societate, Dezbateri contemporane, coordonatori Jeffrey C. Alexander, Steven Seidman, Institutul European, 2001(Cambridge University Press,1990), pp. 65-71; Carl G. Hempel, Paul Oppenheim, Studies in the Logic of Explanation, Philosophy of Science, vol. 15, nr. 2(aprilie 1948), pp. 135-175; Thomas S. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Humanitas, Buc., 1999 (The University of Chicago Press, 1970) şi K.R. Popper, Conjecturi şi Infirmări, Creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Editura Trei, 2001.

1131 Mircea Eliade, op.cit., p. 28.

1132 Ibid., p. 21.

1133 Ibid., p. 29.

1134 Pentru relaţia cu Pettazzoni şi problemele implicate de cele două metodologii distincte, istoricism şi fenomenologie , vezi Natale Spineto, Mircea Eliade, istoric al religiilor, Curtea veche, Buc., 2009, pp. 97-140.

1135 Roger Caillois, Omul şi sacrul, Nemira, 1997, pp. 13-14. Problema valorii de adevăr a rezultatelor metodei hermeneutice în istoria religiilor este crucială şi constituie temeiul dezbaterii generale asupra mizei şi limitelor disciplinei. Eliade însuşi va fi considerat un contraexemplu pentru dezvoltarea disciplinei istoriei religiilor din cauza caracterului extrem de fragil al postulatelor de la care porneşte pentru a-şi construi teoria. Vezi aici Bryan S. Rennie (editor), The International Eliade, State University of New York Press, 2007.

1136 Vezi aici chiar introducerea la Dicţionarul religiilor, semnat Eliade-Culianu. Religia ca sistem este numai în aparenţă o asumare a moştenirii lui Eliade, ea este de fapt o despărţire de lecţia maestrului cândva venerat. Religia este definită aici ca un sistem axiomatic, care are propriile reguli de gramatică transformaţională, ceea ce îi conferă posibilitatea de a se multiplica infinit. Este un sistem al minţii/spiritului care nu depinde de nimic altceva, inserarea sa în istorie fiind, poate, doar una dintre regulile sistemului.De asemenea, de consultat „Introducerea“ la Arborele Gnozei. Pentru viziunea lui Culianu vezi în special: Ioan Petru Culianu, Jocurile minţii, ediţie îngrijită de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2002; Idem, Iter in Silvis, vol. I, Polirom, Iaşi, 2012; Sorin Antohi, coordonator, Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, ed.cit.

1137 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Humanitas, Buc., 1994.

1138 Mircea Eliade, op.cit., p. 6.

1139 Ibidem, p. 8.

1140 Ar trebui, cred, remarcată simultaneitatea teoriei eliadiene cu alte teorii, de data aceasta, aflate la stânga, de sorginte marxistă, cu privire la alienarea omului în şi prin modernitate, citită ca imperialism al capitalismului, şi subjugare istorică şi metafizică a subiectului modernităţii. Herbert Marcuse şi Erich Fromm sunt numai doi din autorii în vogă culturală şi politică în această epocă, autori care au devenit profeţi ai eliberării şi ai unui „nou umanism“. Pe de altă parte,