― Și eu ce-ar trebui să fac?

― Aveți nevoie de asistență de călătorie?

― Nu știu la ce vă referiți.

Eram scăldat în sudoare. Aerul încălzit din jur puțea, greu de miasmele corpurilor, abia respirabil.

― Bani care să vă fie transferați? Un loc de cazare temporar?

― Cum pot să ajung acasă?

― Locuiți la Paris?

― Nu, în Statele Unite.

― Păi, un pașaport temporar... Un pașaport temporar nici măcar nu are cipul de care aveți nevoie ca să intrați în Statele Unite, așa că nu știu dacă există realmente vreo scurtătură ca să ajungeți în țară cu mult mai repede decât dacă... Țâr, țâr, Din nou. Numai o clipă, domnule, puteți să așteptați?

― Uitați, eu mă numesc Holly. Vreți să vă dau numărul meu de interior, pentru cazul că aveți dificultăți și aveți nevoie de asistență pe durata șederii?

3

Din cine știe ce motive, febra tindea să mi se exacerbeze la căderea nopții. Dar, după atâta vreme în care înghețasem la picioare, începuse să țâșnească în tresăriri violente, smucite, ca un obiect greu care este ridicat cu mișcări intermitente, sacadate, de-a latul unei clădiri înalte, așa încât, mergând acasă, abia dacă mai știam de ce merg sau cum de n-am căzut, sau chiar cum de mă mai mișcam, pur și simplu, alunecând într-o stare aproape de inconștiență plutitoare care mă purta mult deasupra mea pe străduțe laterale, ploioase, de pe lângă canale, și apoi sus, în curenți și înalturi fără trup, de unde părea că mă privesc din afara mea; fusese o prostie că nu luasem un taxi de la gară înapoi, vedeam întruna sacoșa de plastic din tomberonul de gunoi și fața rozalie lucioasă a femeii de la ghișeul de bilete, și pe Boris cu lacrimi în ochi și sânge pe mână, apucându-se de locul acela ars de pe mânecă; vântul urla, capul îmi ardea, și, la intervale neregulate, mă înfioram de fâlfâielile întunecate, epileptice, care-mi fluturau pe lângă coate: pete negre împroșcate brusc, false tresăriri, nu era nimeni, de fapt, nu era nimeni pe stradă, doar, din când în când, câte un biciclist tulbure și cocoșat în lapovița măruntă.

Capul greu, gâtul dureros. Când, în cele din urmă, am reușit să fac semn unui taxi, eram la numai câteva minute de hotel. Singurul lucru bun, când am ajuns sus – înghețat până la os și dârdâind – era că am găsit camera curățată, și barul, umplut la loc, pentru că băusem absolut tot din el, inclusiv coniacul.

Am scos ambele sticle mici de gin și le-am amestecat cu apă fierbinte de la robinet, și m-am așezat în fotoliul de brocart de la geam, cu paharul legănându-mi-se între degete, privind orele cum alunecau înainte: mai mult moțăind, într-o stare pe jumătate onirică, în timp ce lumina solemnă a iernii se înclina de la un perete la altul în paralelograme care alunecau încet pe covor și se îngustau până când se ștergeau de tot, până când era vremea cinei, stomacul mă durea, gâtul îmi era numai o rană, aveam în gură gust de bilă și stăteam acolo, în întuneric. Nu era nimic la care să nu mă fi gândit și înainte, ba chiar destul, în împrejurări mult mai puțin dificile; impulsul mă zguduia impetuos și imprevizibil, o șoaptă otrăvită care nu se stingea de fapt niciodată, care în unele zile zăbovea undeva la marginea auzului, dar în altele se înălța urlând incontrolabil până la o frenezie bolnăvicioasă, vizionară, de ce, nu știam, uneori o putea stârni chiar și un film prost sau o cină istovitoare – o plictiseală pe termen scurt și o durere cronică, o panică temporară și o disperare permanentă mă loveau dintr-odată, într-o flacără înaltă, răspândind o lumină atât de dezolantă și de moartă, încât vedeam – cu adevărat – privind îndărăt de-a lungul anilor și cu o deznădejde totală, a minții perfect limpezi și articulate, că lumea și tot ce era în ea era intolerabil și permanent făcută varză, că nimic nu fusese vreodată bun sau măcar decent, o claustrofobie insuportabilă a sufletului, camera fără ferestre, nici o scăpare, valuri de rușine și de oroare, „lasă-mă-n pace!“, mama moartă pe o podea de marmură, „încetează! încetează!“ îmi șopteam mie însumi în lifturi, în taxiuri, „lasă-mă-n pace, vreau să mor!“, o furie rece, inteligentă, autodistructivă care – nu o dată, mă trimisese sus la etaj, cu capul ca într-o pâclă, ca să înghit la grămadă orice fel de tărie și de pastile se întâmpla să am la momentul respectiv: numai rezistența organismului și neputința mea erau de vină că eșuam, neplăcut surprins când mă trezeam, deși ușurat pentru Hobie, că nu trebuise să mă găsească.

Păsări negre. Cerul teribil, de culoarea plumbului, ca din Egbert van der Poel454.

M-am ridicat și am aprins veioza de birou, clătinându-mă în lucirea ei slabă, de culoarea urinei. Puteam să aștept. Puteam să fug. Dar acestea nu erau atât alegeri, cât măsuri de anduranță: cursele și încremenirile inutile ale unui șoarece prins în cutia cu șerpi, care nu făceau decât să prelungească disconfortul și suspansul. Și exista o a treia alegere; căci, din varii motive, simțeam că un membru al consulatului avea să mă sune destul de repede dacă lăsam un mesaj după orele de program spunând că sunt un cetățean american care vrea să se predea pentru comiterea unei crime.

Un act de rebeliune. Viața – găunoasă, deșartă, de nesuportat. Îi datoram vreun fel de loialitate? Nici una. De ce să nu i-o iau sorții înainte? Să arunc cartea în foc și