cu asta basta? Nu vedeam nici un sfârșit ororii curente – erau o mulțime de surse externe, empirice care se adăugau rezervelor mele interioare; și, dacă aveam suficient praf (am inspectat punguța: mai era mai puțin de jumătate), aș fi întins bucuros o linie groasă și m-aș fi răsturnat cât colo: întunericul altruist, explozia de stele.

Dar nu aveam îndeajuns ca să fiu sigur că avea să mă termine. Nu voiam să pierd ce aveam pe câteva ore de inconștiență, numai ca să mă trezesc la loc în cușca mea (sau, mai rău, într-un spital olandez fără pașaport). Apoi, din nou, aveam toleranță mică și eram sigur că era destul ca să-mi ajungă dacă mă vărzuiam bine mai întâi și mă îmbătam, și apoi, cireașa pe tort, luam pastila de urgență pe care o aveam la mine.

În minibar, o sticlă de vin alb rece. De ce nu? Mi-am terminat ginul și am desfăcut sticla, simțindu-mă hotărât și jubilând – mi-era foame, aveam din nou biscuiți sărați și snackuri, dar lucrurile aveau să meargă mai bine pe stomacul gol.

M-am simțit incredibil de ușurat. O renunțare tăcută. Bucuria extraordinară de a arunca totul la gunoi. Am găsit un post de radio cu muzică clasică – muzică religioasă medievală de Crăciun, sumbră și liturgică, nu atât o melodie, cât un comentariu spectral la melodie – și m-am gândit să-mi dau drumul la o baie.

Dar se putea și mai târziu. Am deschis în schimb biroul și am găsit un dosar cu hârtie de scris și pixuri ale hotelului. Piatră cenușie de catedrală, hexacorduri minore. Rex virginum amator455. Între puseurile de febră și apa care plescăia afară pe pereții canalului, spațiul din jurul meu se dedublase tăcut, lugubru, devenind o zonă de graniță care era în același timp cameră de hotel și cabină pe un vapor legănat ușor de valuri. Viața în largul mărilor. Moartea prin apă. Andy, în copilărie, povestindu-mi cu vocea lui fantomatică de marțian că auzise pe Learning Channel cum Fecioara Maria îi apăra pe marinari, că unul dintre efectele protectoare ale rozariului456 era că n-aveai să mori niciodată înecat. Mary Stella Maris. Mary Steaua mării.

M-am gândit la Hobie în timpul mesei de la miezul nopții, îngenunchind în rând, în costumul lui negru. Poleiala se ia în mod natural. Pe o ușă de dulap, pe tăblia rabatabilă a unui scrin sunt deseori o sumă de zgârieturi minuscule.

Obiectele care își caută proprietarii de drept. Aveau calități omenești. Erau șmechere, cinstite, suspicioase sau de bună calitate.

Piesele cu adevărat remarcabile nu apar din senin.

Pixul de la hotel nu era grozav, mi-aș fi dorit să am unul mai bun, dar hârtia era groasă, de culoarea untului. Patru scrisori. Cea pentru Hobie și cea pentru doamna Barbour aveau să fie cele mai lungi, pentru că erau persoanele care meritau cel mai mult o explicație și, de asemenea, pentru că erau singurele persoane cărora, dacă aș fi murit, le-ar fi păsat cu adevărat. Dar aveam să-i scriu și lui Kitsey – ca s-o asigur că nu era vina ei. Scrisoarea Pippei avea să fie cea mai scurtă. Voiam să știe pur și simplu cât de mult o iubeam și să-i spun în același timp că nu avea nici un strop de vină că nu mă iubea și ea.

Dar n-aveam să-i spun asta. Voiam să arunc petale de trandafiri în calea ei, nu o săgeată otrăvită. Ideea era să-i dau de știre, scurt, cât de fericit mă făcuse, lăsând la o parte lucrurile de la sine înțelese.

Când închideam ochii, eram străpuns de fulgere tăioase ale memoriei pe care febra le făcea să țâșnească din senin, ca niște artificii care se pierdeau în junglă, flăcări fantomatice, prea aprinse, în care vedeam frânturi extrem de detaliate și complexe emoțional. Șuvițe de lumină prin ferestrele cu zăbrele ale vechiului nostru apartament de pe Seventh Avenue, covorul aspru de sisal și textura pe care o imprima în dungi roșii pe palmele și genunchii mei când mă jucam pe jos. O rochie de ocazie a mamei de culoarea mandarinei, cu niște petice lucioase pe fustă, pe care îmi venea mereu să pun mâna. Alameda, vechea noastră menajeră, strivind banane într-un castron de sticlă. Andy salutându-mă înainte să pornească împiedicat pe coridorul întunecos din casa părinților lui: „Ahoi, căpitane!“

Voci medievale, austere, de pe altă lume. Gravitatea cântecului fără nici un ornament.

Nu mă simțeam de fapt supărat, asta era ideea. Era mai degrabă ca ultimul și cel mai rău canal, când dentistul se aplecase sub lămpi și-mi spusese „aproape gata“.

24 decembrie

Dragă Kitsey,

Îmi pare nespus de rău, dar vreau să-ți spun că nu are nici o legătură cu tine și cu nimeni din familia ta. Mama ta va primi o scrisoare separată cu puțin mai multă informație, dar între timp vreau să te asigur, în privat, că modul în care am acționat nu a fost influențat de nimic din tot ceea ce s-a întâmplat între noi, mai ales în ultima perioadă.

De unde veneau această voce rigidă, scrisul acesta nefiresc de țeapăn – nepotrivit cu răbufnirile memoriei și halucinațiile care se prăbușeau peste mine din toate părțile – nu știam. Lapovița umedă care bătea în geamuri avea un soi de greutate istorică profundă, foamete, armate în marș, o eternă burniță a tristeții.

Așa cum știi foarte bine, și mi-ai spus tu însăți, am numeroase probleme care au început cu mult timp înainte să te întâlnesc, și nici una nu este vina ta. Dacă doamna Barbour