are să-ți pună întrebări despre rolul tău în evenimentele din ultima vreme, te sfătuiesc să o trimiți la Tessa Margolis sau – mai bine – la Em, care va fi mai mult decât fericită să-i împărtășească opiniile ei despre caracterul meu. Plus – o chestiune complet separată, dar te sfătuiesc încă o dată să nu-l mai lași niciodată pe Havistock Irving în apartamentul tău.

Kitsey copil. Părul subțire răzlețit pe față. Tăceți din gură, fraierilor! Terminați sau vă spun!

În ultimul rând, dar nu cel din urmă...

(am rămas câteva clipe cu pixul în aer)

În ultimul rând, dar nu cel din urmă, aș vrea să-ți spun cât de frumoasă ai fost la petrecere și cât de mișcat am fost că ai purtat cerceii mamei. Ea era îndrăgostită de Andy și te-ar fi iubit și pe tine, și ar fi fost fericită să ne știe împreună. Îmi pare rău că nu s-a putut. Dar sper că viața ta se va aranja în continuare. Chiar îmi doresc.

Cu dragoste,

Theo

Sigilată; adresa scrisă; pusă deoparte. Trebuiau să aibă timbre la recepție.

Dragă Hobie,

E o scrisoare greu de pus pe hârtie și îmi pare rău să o scriu.

Frisoane alternând cu bufeuri de transpirație. Vedeam pete verzi înaintea ochilor. Aveam temperatură atât de mare, încât mi se părea că pereții se chircesc.

Nu e vorba de piesele false pe care le-am vândut. Probabil că ai să afli curând despre ce e vorba.

Acid azotic. Negru de fum. Mobila, ca toate lucrurile vii, căpăta, de-a lungul timpului, semne și cicatrici.

Efectele timpului, vizibile și invizibile.

Și nu știu prea bine cum să-ți spun, dar cred că mă gândesc la un cățel bolnav pe care eu și mama l-am găsit pe stradă în Chinatown. Zăcea undeva între două tomberoane de gunoi. Era un pui de pitbull, o cățelușă. Murdară, urât mirositoare. Piele și os. Prea slabă ca să se țină pe picioare. Eu m-am supărat, și mama mi-a promis că o luăm cu noi dacă o mai găsim acolo când terminăm de mâncat. Și când am ieșit din restaurant, ea era încă acolo. Așa că am oprit un taxi, eu am dus-o în brațe, și când am adus-o acasă, mama i-a făcut o cutie în bucătărie, și ea era atât de fericită, ne lingea pe față, a băut o tonă de apă și a mâncat toată mâncarea pentru căței pe care i-am cumpărat-o și a vărsat-o pe toată la loc.

În fine, ca să n-o mai lungesc, a murit. N-a fost vina noastră, deși noi așa am simțit. Am dus-o la veterinar și i-am cumpărat mâncare specială, dar ea s-a făcut tot mai bolnavă. Ne atașaserăm deja mult de ea. Și mama a dus-o din nou la doctor, la un specialist de la un centru pentru animale. Și tipul a spus câinele acesta are o boală, i-am uitat numele, o avea deja când ați găsit-o și știu că nu asta vreți să auziți, dar o să fie mult mai bine pentru ea dacă o eutanasiați cât mai repede

Mâna îmi zburase pe hârtie cu smucituri și tresăriri nestăpânite. Dar la sfârșitul paginii, când m-am întins după a doua coală, m-am oprit, îngrozit. Ceea ce simțisem drept imponderabilitate, un soi de glisare impetuoasă, definitivă, de ultimă șansă, nu era deloc acel rămas-bun elocvent și mișcător pe care mi-l imaginasem. Scrisul mi se înclina și se lăbărța peste tot și nu era nici inteligent, nici coerent, nici măcar lizibil. Trebuia să existe un mod mult mai concis și mai simplu de a-i mulțumi lui Hobie și de a-i spune ceea ce voiam să-i spun: anume că n-ar trebui să se simtă rău, că fusese întotdeauna bun cu mine și făcuse tot ce putuse ca să mă ajute, exact așa cum eu și mama făcuserăm tot ce se putea să-l ajutăm pe puiul de pitbull, care – era de fapt un amănunt pertinent, numai că nu voisem să lungesc povestea prea tare – în ciuda firii ei drăgălașe, fusese în realitate absolut distrugătoare în zilele dinainte să moară, făcuse praf practic tot apartamentul și ne sfâșiase canapeaua fără milă.

Siropos, satisfăcut, lipsit de gust. Îmi simțeam gâtul de parcă cineva mi-l râcâise cu o lamă de ras.

Ia uite cum se ia tapiseria. Fii atent: uite viermii din lemn! Va trebui s-o tratăm cu Cuprinol.

În noaptea în care luasem o supradoză în baia de sus a lui Hobie, când mă așteptasem să nu mă mai trezesc, dar mă trezisem totuși cu obrazul lipit de podeaua lunecoasă din plăci hexagonale, fusesem uimit de cât de radioasă putea fi o baie de dinainte de război, cu armături albe simple, dacă te uitai la ea din viața de apoi.

Începutul sfârșitului? Sau sfârșitul sfârșitului?

Fabelhaft457. Cea mai bună distracție din viața mea.

Să luăm lucrurile pe rând. Aspirine. Apă rece din minibar. Aspirinele mi se hârșâiau și se opreau în gât, ca și cum aș fi înghițit pietriș, m-am lovit cu pumnul ca să le fac să coboare, alcoolul mă făcuse să mă simt mult mai bolnav, mai însetat, mai năuc, aveam cârlige de pește în gât, apa mi se prelingea absurd pe obraji, respiram greu, hârâit, căscam gura, deschisesem sticla cu vin cu gând să-mi ofer o tratație (pasămite), dar era ca și cum aș fi înghițit terebentină, mă ardea și mi se